România are una dintre cele mai vechi industrii ale ţiţeiului și gazului din lume, cu o experiență de peste un secol și jumătate de extracţie și rafinare industrială a ţiţeiului și aproximativ 100 de ani de producţie a gazelor naturale. Industria petrolieră românească a înregistrat câteva premiere și recorduri, care au atras atenția puterilor lumii, de-a lungul istoriei.
Istoria industriei petroliere românești, potriovit surselor istorice, începe la jumătatea secolului al XIX.Mai exact, în anul 1857, în Ţările Române se înregistra oficial prima producţie industrială de petrol din lume, de 275 tone, din care cele mai mari cantităţi s-au obţinut în regiunile Dâmboviţa și Prahova (Colibași, Valea Lungă, Drăgăneasa, Filipeștii de Pădure, Păcureţi, Buștenari, Măgureni, Matiţa, Ţintea, Băicoi și Câmpina), Bacău (Solonţ, Lucănești, Teţcani, Zemeș, Câmpeni și Moinești) și Buzău (Arbănași, Lopătari, Fundul Sărăţii – azi Sărata Monteoru). Tot în 1857 intra în funcţiune la Ploiești prima rafinărie de petrol de tip industrial din lume, iar Bucureștii deveneau primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant, conform materialui-sinteză „Industria Petrolului și Gazului în România: Tradiţie Și Oportunitate Strategică”, realizat de specialistul Radu Dudău, Energy Policy Group, pe baza documentelost istorice, pentru Federaţia Patronală Petrol și Gaze.
Introducerea lămpilor cu petrol În București, o premieră la nivel mondial, este detaliată și de Constantin C. Giurescu, în „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre”. „O altă inovație se referă la lulimitul orasului, cu lămpi, în locul vechilor opaițe și lumânări. Se introduc mai întâi, în 1854, de către germanul Carol Knappe, lămpile cu ulei de rapiță – Teatrul Național e unul din beneficiari, iar după numai trei ani, lămpile cu petrol. La 8 octombrie 1856 se iscălea contractul prin care Bucureștii urmau să fie luminați cu astfel de lămpi: primul oras din lume care aplica inovația ; Viena o va avea abia în 1859.
Contractantul, Teodor Mehedințeanu, instalează distileria, cu o capacitate de 2.710 tone anual, la Rifov, lângă Ploiești ; ea începe să funcționeze în martie 1857, iar în mai primele lămpi cu petrol luminau Bucureștii”, scria Constantin C. Giurescu. Acesteaau fost schimbate decstul de rapid, câțiva ani mai târziu, după ce, în martie 1868 se încheie contractul de concesionare a luminatului cu gaz aerian al Bucureștilor, iar la 31 octombrie/12 noiembrie 1871 are loc inaugurarea, cu solemnitate, a Uzinei de gaz situate în Cimpul Filaretului. „Progresul este incontestabil, noul sistem de luminat al orașului, mult superior față de lămpile cu petrol, atrage atenția tuturor străinilor care vizitează orașul”, scria istoricul.
Revenind la poducția românească de petrol, potriviu lui Radu Dudău, în perioada 1857-1900, aceasta se ridica la 1,5 milioane tone (mt) și a ocupat locul cinci în lume după cea a SUA, Rusiei, Mexicului și Indiilor Olandeze. România era, alături de regiunea Baku, o sursă majoră de ţiţei din Bazinul Mării Negre.
Evoluția industriei petroliere a început să atragă, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, capital internaţional. Astfel, în 1895 a început la Câmpina construcţia rafinăriei Steaua Română, una dintre cele mai mari din Europa la acea dată, cu capital al Deutsche Bank. În 1904, Standard Oil a întemeiat Societatea Româno-Americană iar Deutsche Bank a construit rafinăria Vega.
Un an mai târziu, grupul bancar Rotschild înfiinţa Societatea Aquila Franco-Română, care a luat în folosinţă rafinăria din Plopeni. În 1908, Royal Dutch Shell întemeia Societatea Astra care, după doi ani, fuziona cu compania Regatul Român sub numele de Astra Română. În 1910 se construiește rafinăria Orion, cu capital britanic, iar Aquila Franco-Română dă în funcţiune la Ploiești rafinăria Columbia, aratp sursa citată.
Documentele oficiale consemnează cum, până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, companiile internaţionale aveau să domine industria petrolieră românească, atât din punct de vedere al capitalizării și tehnologiei, cât și al producţiei al capacităţii de rafinare.
La nuivelul anului 1914, investiţiile în România erau distribuite astfel: 27,4% capital german; 47,9% anglo-olandez; 6,2% american; 8,6% franco-belgian; 1,8% italian; 8,1% românesc7. Capitalul și knowhow-ul occidental au dus la creșterea de șapte ori a producţiei în 1910 faţă de 1900.
Un aport pozitiv a avut finalizarea, în 1895, construcţiei căii ferate București-Constanţa, fapt ce făcea posibil exportul de ţiţei la Marea Neagră. Constanţa deţinea unul dintre marile porturi petroliere ale lumii, prevăzut cu rezervoare, pompe de descărcare a vagoanelor cisternă și pompe de încărcare a tancurilor petroliere. Nevoia de a conecta bazinele petrolifere ale Prahovei și Dâmboviţei de terminalele maritime și fluviale (Cernavodă și Brăila) a impus drept prioritar proiectul unei conducte de petrol. Astfel, oleoductul Băicoi-Constanţa, proiectat de Anghel Saligny, a fost finalizat în 1919.
Între 1911 și 1920, producţia românească de ţiţei a fost a cincea în lume, coborând pe locul șapte în deceniul următor. Creșterea a fost spectaculoasă în anii 1930, ajungând în 1936 la vârful interbelic de 8,7 mt – locul patru după SUA, Rusia și Venezuela. În anii 1930, exporturile românești de produse petroliere au depășit frecvent 50% din producţie.
Anii de război au avut un impact considerabil asupra indistriei petroliere, prin prisma politicilor geostrategice ale actorilor implicați.
Potrivit sursei citate, atât în Primul cât și în cel de-Al Doilea Război Mondial, petrolul românesc a reprezentat un obiectiv strategic al Germaniei. În noiembrie 1916, în încercarea de a bloca accesul german la petrolul Prahovei, serviciile secrete britanice au organizat, cu acordul autorităţilor române, o mare operaţiune de sabotaj, aruncând în aer sondele și rafinăriile regiunii.
Au fost distruse circa 800.000 tone de ţiţei și 70 de rafinării. Sub control german, producţia avea să revină în 1918 la 80% faţă de nivelul anului 1914.
„Dezvoltarea politicii europene, în care Germania hitleristä impune tot mai mult hotărârile ei, exercită o influență directä și imediată asupra împrejurărilor interne de la noi. După conferinta de la Munchen (octombrie 1938), în care Cehoslovacia fu sacrificată de aliații săi apuseni în timp ce Uniunea Sovietică era gata să-i acorde asistență militară, presiunea hitlerismului spori asupra sud-estului europcan. La noi sașii și șvabii hitleriști au planuri de dominație, iar gardiștii înmulțesc actele de teroare. În martie 1939, aruncând la o parte orice ipocrizie, trupele blindate ale lui Hitler ocupă Praga și întreaga țară, fără ca nici de data aceasta să se producă reacția Apusului”, a explicat istoricul Constantin C. Giurescu.
„În fața amenintării tot mai evidente, guvernul român, sub președintia lui Armand Călinescu, ia două măsuri care par, la prima vedere, antagoniste : încheie, la 23 martie, un tratat comercial cu Reichul, prin care acesta îi asigură, în condiții avantajoase pentru el, petrolul și grâul nostru. Pe de alta parte, cam în aceeași vreme, acceptă „garanțiile” politice ale Angliei, încheind cu ea un tratat în acest sens (13 aprilie 1939). Credea șeful guvernului român – făcându-și iluzii – că astfel vom putea scăpa numai cu sacrificii materiale. L-am auzit repetând această vorbă: „Dau petrol și grâu ca să nu dau sânge și pământ”. În această situație fu găsită România la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939.
În 1940, petrolul românesc asigura 58% din importurile germane, scrie Radu Dudău. La 1 august 1943, forţele aeriene americane au bombardat rafinăriile prahovene într-o operaţiune îndrăzneaţă, dar în cele din urmă ineficientă din punct de vedere strategic.
La sfârșitul lui 1944, industria naţională de ţiţei și gaze era distrusă în proporţie de 50-60%.
În materialul citat, în 1945, sub dominaţia Uniunii Sovietice, au fost instituite sovromurile, întreprinderi mixte sovieto-române ce aveau ca scop recuperarea datoriilor României faţă de URSS.
Primul dintre ele a fost Sovrompetrol, structură în care a funcţionat industria petrolieră până în 1956, când aceste entităţi au fost desfiinţate. La 11 iunie 1948, toate companiile de petrol și gaze au fost naţionalizate. „După această dată, accesul românesc la tehnologia și capitalul occidentale a fost blocat. Izolarea a durat două decenii, până la pasagera destindere politică din 1968, dar nici după aceea România nu și-a mai putut permite importul de tehnologie de vârf, astfel că decalajul faţă de lumea industrializată a persistat”, scrie Radu Dudău.
Astfel, producţia de ţiţei a ajuns în 1965 la 12,8 mt și a atins un vârf neegalat de 15 mt în 1976 și 1977, după care a intrat într-un declin continuu, ca urmare a exploatării intensive: 12 mt în 1980, 8,1 mt în 1990, 7 mt în 1995, 6,3 mt în 2000, 5,5 mt în 2006 și 4,3 mt în 2013, coborând sub nivelul producţiei din 1930.
După Revoluția din 1989, la începutul anilor 1990, activitatea de explorare și producţie a scăzut puternic. Activităţile de explorare ale unor companii internaţionale, precum Amoco și Shell, pentru descoperirea de noi zăcăminte de ţiţei nu au avut rezultatele scontate.
În 1997 este înfiinţată Societatea Naţională a Petrolului „Petrom S.A.”, ale cărei acţiuni sunt listate pe Bursa de Valori București în septembrie 2001. În aprilie 2002 începe procesul de privatizare a SNP Petrom S.A., finalizat în 2004 cu preluarea a 51% din pachetul de acţiuni de către compania austriacă OMV.
Istoria acestei industrii este detaliată în muzeul special dedicat, în Ploiești. Muzeul Petrolului a fost inaugurat în octombrie 1961 şi are un patrimoniu estimat la peste 8.000 de piese muzeale. „Este singurul muzeu de acest gen din România, înfiinţarea sa la Ploieşti fiind o recunoaştere a statutului oraşului în cadrul industriei petroliere din ţară noastră”, se arată pe pagina instutuției muzeale.
Printre cele mai importante exponate se găsesc utilaje de foraj din lemn sau metalice din secolul al XIX-lea; panouri exemplificând sistemul de solventare selectivă cu dioxid de sulf, inventat de Lazăr Edeleanu; hărți geologice; mostre mineralogice; felinare cu petrol; macheta primei instalații de foraj mecanic folosită în România. Totodată, în patrimoniul Muzeului Petrolului se găsește un fond foarte bogat care cuprinde brevete de invenție, lucrări științifice ce descriu istoricul fabricării parafinei, uleiului, benzinelor; albume, scrisori și fotografii document ale lui Lazăr Edeleanu (considerat fondatorul petrochimiei românești și universale).
Din anul 2017 Muzeul Petrolului a trecut sub administraţia Muzeului Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova şi a fost redeschis vizitării în februarie 2018.
Muzeul poate fi vizitat și virtual, aici
Sursa foto: „Exploatarea petrolului în România”, de I. Tănăsescu și V Tacit