General-maior (R) Paul Hurmuz, fost director-adjunct al Diviziei Intelligence a Statului Major Militar Internațional al NATO, a fost invitatul lui Marius Tucă într-o ediție transmisă live de Gândul. În cadrul discuției, generalul a adus în atenție strategiile și perspectivele legate de utilizarea armamentului nuclear tactic și evoluția acestor arme de distrugere în masă din timpul Războiului Rece și până în ziua de astăzi. Urmăriți aici, integral, emisiunea lui Marius Tucă.
În contextul Războiului Rece, în deceniile anilor ’60 și ’70, când tensiunile dintre NATO și URSS erau la cote maxime, Statele Unite și aliații săi au evaluat necesitatea utilizării armamentului nuclear tactic pentru a contracara o potențială invazie sovietică în Europa Occidentală.
„În timpul Războiului Rece, când capabilitățile convenționale ale Uniunii Sovietice și aliații pe care îi aveau în Varșovia erau net superioare celor ale NATO de la vremea respectivă. Vorbim de anii `60-`70.
La momentul respectiv, Statele Unite și țările NATO au ajuns la concluzia că trebuie să fie pregătiți cu armament nuclear tactic, nu strategic pentru a opri o invazie, o ofensivă sovietică care ar putea să ocupe Europa Occidentală. În primul rând era Germania Federaă la vremea respectivă, care era chiar la graniță și apoi să meargă mai departe până la Atlantic.
Și în gândirea militară strategică de la acea vreme, la nivelul Statelor Unite și a NATO, utilizarea armamentului tactic pentru a opri această ofensivă sovietică era un calcul. Se făcea acest calcul, dacă nu reușim să-i oprim cu forțe convenționale, vom fi nevoiți să folosim armament nuclear tactic, care la vremea respectivă erau inclusiv proiectile de aviație, rachete cu rază scurtă, erau mine, toate cu focoase nucleare, pentru că își dădeau seama de superioritatea convențională a URSS și a Tratatului de la Varșovia și ăsta era singurul răspuns”, a declarat generalul (r) Paul Hurmuz.
Hurmuz spune că în anii ’90, Statele Unite și-au asumat angajamentul de dezarmare nucleară, renunțând la arsenalul tactic, într-o perioadă marcată de schimbări politice și strategice majore. Cu toate acestea, lipsa unui mecanism internațional de control a ridicat multe semne de întrebare cu privire la eficacitatea și transparența acestui proces.
„În oglindă, dacă vreți, în 1990, Statele Unite și-au luat angajamentul de a se dezarma, să renunțe practic la armamentul nuclear tactic, inclusiv la proiectele de artilerie, inclusiv la rachete cu fază scurtă de acțiune sub 500 de kilometri. La momentul respectiv, Statele Unite asta au propus, n-a fost și nu există niciun tratat internațional între Uninea Sovietică, Rusia ulterior și Statele Unite pentru controlul armelor nucleare tactice. N-a existat. Dar, Statele Unite, la momentul respectiv, când lucrurile deja se se terminau și Uniunea Sovietică era aproape de destrămare au propus acest lucru și fiecare și-a luat angajament, „domnule, hai să-l reducem”.
Nu a existat niciun mecanism de verificare, dar Statele Unite au luat această decizie pentru că probabil nici nu mai avea sens să le mențină și era scump să fie acest lucru… și hai să fim serioși… adică să ai proiectile de artilerie cu focoase nucleare și alte chestii de astea așa, să le împrăștii pe la plutoane și companii și batalioane, e o chestie delicată. Și au decis, dar n-a existat niciun mecanism de control.
Ulterior, prin extinderea repetată a NATO, Rusia nu s-a simțit foarte confortabil și ceea ce gândea NATO în timpul Războiului Rece probabil gândește Rusia astăzi, în sensul că în varianta în care ar exista un război convențional declanșat împotriva Federației Ruse de către NATO, dacă nu pot să facă față și în condiții dramatice în care ar putea să fie afectată stabilitatea frontului, conducerea Federației Ruse, la nivel strategic, să poată să folosească aceste arme nucleare tactice.
Scopul lor este în primul rând de descurajare. Și vreau să vă spun că din 2013, când am ajuns la cartierul general al NATO și până în 2016, când am plecat la fiecare exercițiu strategic, în fiecare an, exista către un exercițiu strategic efectuat de către Federația Rusă în vest, în sud, în nord, în est și în centru.
Ultima fază a fiecarei, a fiecărui exercițiu era lansarea unei rachete cu încărcătură nucleară tactică, tocmai pentru că, în mintea lor, acel element era elementul de descurajare și de a convinge adversarul că lucrurile pot să evolueze dramatic în cazul, repet, în care Federația Rusă ar fi obiectul unui atac”, spune generalul Hurmuz.
Emisiunea o puteți urmări pe mariustuca.ro, miscareaderezistenta.ro, pe paginile de Facebook Marius Tucă și Gândul, și pe canalul de YouTube Gândul. ”Tineți aproape!”