Cum se făceau NUNȚILE în trecut și ce s-a schimbat acum. „Tradiția e structura în care poți să pui și haine de la Dior, dar să respecți un ritual”
Dacă astăzi fiecare femeie sau bărbat se căsătorește când și cum binevoiește, în vremuri de demult, lumea satului păstra obiceiuri, tradiții și ritualuri aparte. Totul se făcea cu o anumită rânduială și avea o semnificație specifică. Nimic nu se făcea doar pentru că „așa știu din bătrâni”, cum se spune astăzi. Bineînțeles, tradițiile de nuntă erau transmise către tinerele generații nu doar prin formele lor de manifestare, ci și prin sensuri.
În timp ce la oraș se dădeau faimoasele baluri în care tinerii și tinerele își făceau intrarea în lume pentru a-și cunoaște viitorii parteneri, în satele românești, astfel de petreceri căpătau proporții mai mici și se făceau în perioade specifice.
În Bucovina și Transilvania, prin unele locuri, se obișnuiește ca în fiecare an, la începutul Câșlegilor, să se facă o petrecere la casa unui fruntaș din sat, la care petrecere – numită bere sau berean, în Bucovina, și ospățul feciorilor, în Transilvania – se adună fetele cărora le-a venit vremea de măritat și băietanii care ies pentru întâia dată în lume”, notează etnograful Artur Gorovei în volumul „Datinile noastre la naștere și la nuntă”.
Dincolo de aceste adunări, se făceau și celebrele târguri de fete, unul dintre cele mai cunoscute (dar nu singurul) fiind cel de pe Muntele Găina. Organizat „în cea dintâi duminică după Sânpetru”, târgul îi aducea laolaltă pe moții și crișenii care aveau „fete de măritat ca să fie pețite de feciori”.
Târgul de fete de pe Muntele Găina
Tinerele erau însoțite de rudele lor și își aduceau toată zestrea la care lucraseră cu sârguință, pentru a avea tot ce le trebuia pentru căsătorie.
În lăzi frumos sculptate și zugrăvite, își așază tot ce au tors, au țesut, au cusut, au împletit atâția ani de zile; lăzile apoi le încarcă pe cei mai frumoși cai și, împreună cu vitele cele mai frumoase, stupii cei mai bogați și tot ce au mai de preț în zestrea lor, vin la târgul de fete. Aici, fiecare familie își face un cort deosebit, în care se expune zestrea și aleșii familiei așteaptă pe pețitori”, scrie etnograful Artur Gorovei.
La rândul lor, și tinerii veneau cu ce aveau mai de preț în averea lor pentru a le arăta viitorilor socrii că au resursele necesare pentru a o proteja pe soția lui, dar și familia pe care o vor forma. Se pare totuși că alegerea sau „cumpărarea” miresei se făcea doar de formă, întrucât în corturi erau prezentate doar fetele a căror căsătorie se hotărâse deja.
De la târgurile de fete la aplicațiile de dating
Târguri de fete se mai făceau la Recea, în Țara Făgărașului (de Bobotează), la Teiuș (în ziua de Sfânta Maria) și la Blaj, însă în aceste locuri tinerele nu își expuneau zestrea și „promisiunea” nu se făcea pe loc. Însă, căsătoriile făcându-se de obicei între tineri din același sat, se cunoașteau la horă, la muncile câmpului, la biserică sau alte sărbători locale. Rareori se căsătorea o tânără dintr-un sat cu un fecior din altul.
Fata să rămâie în satul părinților săi, zice românul, și să se mărite după un bărbat care «e om din oameni», adică după unul care are neamuri și amici. E drept că cu cât de mai departe vine mirele, cu atât e mai mare onoarea care i se face familiei; dar cu cât se mărită fata mai departe, cu atâta mai mult pierde tatăl său din stimă”, explică etnograful și folcloristul Simion Florea Marian în volumul „Nunta la români”, publicat la sfârșitul secolului XIX.
Astăzi, tinerii, dar nu numai, apelează la alte mijloace pentru a-și cunoaște viitorii parteneri. De la anunțurile din ziare și site-urile matrimoniale la rețelele de socializare și aplicațiile de dating, toate aceste mijloace devin urmași ai târgurilor de odinioară în care fiecare își expune tot ce are mai bun și mai frumos. Obiceiul se păstrează, doar forma se schimbă.
Nunțile de ieri și de azi
În satul arhaic nunta nu este spectacol, ci temei al vieţii, începutul unui nou ciclu vital. (…) Nunta este scenariul ritual prin care tinerii necăsătoriţi pătrund din domeniul profan în cel divin şi, după nuntă, devin oameni obişnuiţi, gospodari ai satului”, explică folcloristul Ion Ghinoiu în volumul „Sărbători și obiceiuri românești”.
Potrivit tradiției, nunta este un ritual de trecere: de la profan la divin, de la tinerețe la maturitate, de la adolescent la capul familiei, din casa părintească în noul cămin, dar nu numai.
Asemenea oricărui ritual, și nunta trebuie să respecte anumite reguli într-o ordine specifică: pețirea (cerea oficială în căsătorie a fetei după ce părinții au acceptat relația dintre ei doi), logodna, strigările sau vestirile – în satul sau satele din care proveneau tinerii se anunța uniunea dintre cei doi, pentru a identifica posibile piedici împotriva căsătoriei -, apoi urma fedeleșul – împodobirea casei mirelui și a bradului cu o zi înaintea cuniniei – și în cele din urmă nunta.
Dacă în zilele de demult, strigările erau cele care anunțau căsătoria, astăzi, social media este un forum mult mai mare. Pe diverse rețele de socializare îți poți seta statusul marital: de la singur, divorțat la căsătorit sau „într-o relație cu”.
Din sat pe Facebook
Odată ce s-au făcut strigările, în mod tradițional are loc fedeleșul, prin care se marchează și despărțirea tinerilor de grupul fetelor sau al flăcăilor. Prin acest ritual de trecere, ei își luau de fapt „rămas” bun de la tot ce însemna perioada fecioriei sau a fetiei (n.r. – adolescența). În prezent, acest ritual a căpătat o nouă formă și amploare devenind „petrecerea burlacilor/burlăcițelor”.
Deși astăzi acest ritual al nunții „a îmbrăcat” formei noi, el continuă să supraviețuiască pe o structură adânc înrădăcinată în mentalul nostru colectiv.
GÂNDUL a discutat cu cercetătorul etnolog Doina Ișfănoni despre tradițiile de nuntă de ieri și de azi, cum au fost adaptate în timp, ce semnificații au la origini unele dintre ele, dar și despre cum unele dintre ele sunt în continuare respectate doar pentru că „așa am învățat din bătrâni” sau „ca să nu le meargă rău mirilor”. De asemenea, aceasta a subliniat faptul că „particularitățile zonale ale tradițiilor de nuntă sunt pe o structură care este aceeași în întreaga țară”.
INTERVIU Doina Ișfănoni, cercetător etnolog: „Noi nu aveam petrecerea burlacilor sau a burlăcițelor, dar aveam făcutul bradului sau al steagului”
GÂNDUL: România este o țară foarte bogată din punct de vedere cultural și inclusiv în ritualul nunții putem observa acest lucru în funcție de fiecare zonă etnografică. Însă, peste această multiculturalitate vine și modernizarea. Ce se întâmplă cu tradițiile noastre?
Doina Ișfănoni: Apar mici abateri precum complicarea unor secvențe. De exemplu, la gătit se schimbă diferite obiecte cu care se face acest ritual. De asemenea, există o diferență și în hainele de investire a mirilor. Totodată, și obiceiul de a rupe colacul deasupra capului miresei atunci când pleacă de la casa părintească este uneori schimbat. În loc să facă asta nașa, așa cum este tradiția, îl rupe altcineva. Deci oamenii nu își mai amintesc anumite secvențe, nu mai știu cine trebuie să facă și care este semnificația lui. De multe ori spun doar că fac anumite lucruri „ca să nu le meargă rău mirilor”.
Semnificații pierdute
Care credeți că sunt cauzele acestui fenomen în care pierdem semnificațiile unor obiceiuri pe care totuși încă le urmăm sub o formă sau alta?
Mulți le-au pierdut pentru că au părăsit locurile în care aceste treburi mai erau explicate și logice și au ajuns în alte locuri în care erau poate altfel. Eu nu-i condamn. Dar întotdeauna pentru ritualurile legate de naștere, nuntă și înmormântare, oamenii au păstrat în memorie secvențe pe care știu că trebuie neapărat să le facă pentru că altfel ceva se întâmplă negativ pentru cel ce este în viață, pentru miri, pentru urmașii defunctului, pentru copil în evoluția și dezvoltarea sa.
Deci am putea spune că le mai respectă mai degrabă de teamă…
Semnificația completă, deci semnificația logică și semnificația adevărată, foarte puțină lume o mai știe în logica desfășurării evenimentelor. Acestea sunt de fapt ceremonialuri ample în care există mai mulți membri ai comunității și ai neamului, motiv pentru care fiecare știa că trebuie să aibă un rol. Femeile din sat veneau încă de joi cu făină și altele de trebuință pentru a pregăti alimentele pentru Masa Mare de la nuntă, care avea loc duminica. De asemenea, și nașii se alegeau cu grijă, în funcție de cei care s-au căsătorit înainte lor, pentru că ei urmau să îi sfătuiască pe tinerii căsătoriți.
Nuntă în Apuseni, fotografie publicată în Revista pentru Literatură și Artă „Luceafărul” nr. 23 (1903)
Ruperea colacului și rodnicia neamului
Ați menționat ruperea colacului, un obicei care se mai practică și astăzi destul de frecvent. Ce înseamnă el la origini?
Acel colac pe care îl rupe nașa neapărat deasupra capului miresei înseamnă de fapt spor în noua gospodărie care se întemeiază. Spor în sensul în care să aibă rodnicie, bogăție, dar mai ales copii, căci rodnicia neamului se măsoară în numărul de vlăstare pe care le au.
De asemenea, colacul, prin forma lui, reprezintă și roata soarelui, cel care aduce fertilitate câmpului, vitalitate oamenilor și animalelor. Deci el trebuie să fie întotdeauna invocat, mai ales în ritualul de nuntă.
De la împodobirea bradului la petrecerea burlacilor
În prezent, sunt foarte populare petrecerea burlacilor și cea a burlăciței. Ne-ați putea explica de unde a luat naștere acest obicei?
Înainte de nuntă, existau un fel de petreceri precum făcutul steagului sau al bradului, în funcție de zona etnografică. Un astfel de eveniment înseamnă de fapt ultima petrecere a tinerilor cu fetele și băieții din care se desprindeau viitorii miri. Cu ocazia aceasta, ei petreceau, se destindeau…
Noi nu aveam petrecerea burlacilor sau a burlăcițelor, dar aveam făcutul bradului sau al steagului, care sunt emblemele nunții pe care le poartă în desfășurarea nunții o persoană anume. Bradul nu se dădea oricui, pentru că el este și simbolul norocului. Norocul pe care familia care se întemeiază se instituie pornind de la acel moment. Bradul reprezintă și tinerețea veșnică, fără bătrânețe, pentru că nu își pierde niciodată frunza cea verde.
Dar elementele decorative ce simbolistică au?
Se pun clopoței ca să alunge spiritele rele, panglici, care de fapt sunt semnul fetelor și reprezintă faptul că una din fete nu își va mai prinde părul în codițe cu diverse funde, ci urmează să își poarte părul în coc și va avea pe cap tulpan, maramă sau bonetă (mai ales în zona Banatului).
De asemenea, pe brad se mai pun basmale, batiste, iar în Transilvania se pune pe steag foarte multă iederă, care este tot o plantă veșnic verde. Bradul sau steagul de nuntă mai este decorat și cu flori care simbolizează faptul că mirii se află în floarea vârstei și urmează să rodească, adică vor avea copii.
Mireasa în roșu
De asemenea știm că, înainte de cununie, mireasa nu trebuie văzută de mire. Din ce cauză?
Întotdeauna mama miresei era aceea care avea grijă ca tânăra să aibă hainele noi, să fie neumblate sau nevăzute chiar. Această credință s-a păstrat în sensul în care nu e bine să vezi mireasa înainte de cununie.
În prezent, rochia de mireasă este mai mereu albă, dar la origini ea era roșie-roșie, ca să nu fie deocheată. Cămașa miresei era întotdeauna cusută cu roșu. De asemenea, și brâul mirelui, în zona de sud a țării, era cusut cu roșu tot pe același principiu, tot pe aceleași coordonate.
Exceptând purtarea culorii roșu, ce alte lucruri sunt folosite pentru a proteja mireasa?
În mod tradițional, poartă un ban de aur sau de argint din salbă care însemna protecție pentru că aceste metale au capacitatea, prin noblețea și prin valoarea lor simbolică, dar și prin luciu, să înlăture răul.
În prezent, se poartă verighetele, dar înainte nu existau. Cum spuneam, întotdeauna purta cămașa cu roșu, care însemna alungarea tuturor privirilor dușmănoase, deochiul. Și în prezent își pun dedesubt tot felul de lucruri, o ață sau un șnur să se protejeze.
Protecția mirilor, esențială
Iar pe cap?
Înainte puneau cununa, acum își pun un fel de parură în care se mai păstrează simbolismul florii. Parura este asemănătă cu soarele, reflectă lumina, iar mireasa este asemuită cu o prezență care te fascinează. Tocmai de aceea mireasa trebuia, prin multe elemente, să fie protejată.
Nuntă tradițională în Hunedoara, fotografie publicată în Revista pentru Literatură și Artă „Luceafărul” nr. 5 (1906)
De asemenea, și la Masa Mare există un anumit tipic al așezării invitaților și al mirilor. Întotdeauna locul lor este central alături de nași, care de fapt îi însoțesc mereu pe parcursul nunții și îi protejează, inclusiv după. Tocmai de ceea se numește încredințarea de la părinții naturali către cei spirituali. Ei fac această punte către un nou statut, „îi scot în lume”.
Sunt și expresii prin care nașul este cel care are cumva responsabilitatea pentru finii lui – la el vor veni să se sfătuiască, să se plângă unul de altul. Nașii vor încerca să „netezească” lucrurile dintre tinerii căsătoriți, ca să poată să fie familia mai departe viabilă. Atunci, ei nu prea se cunoșteau cu adevărat înainte de căsătorie și abia după locuiau împreună.
De la fecioară la soție
Exceptând ritualul numit „gătitul miresei”, prin ce alte lucruri era marcată trecerea de la statutul de fecioară la soție?
Și prin jucatul zestrei este momentul în care fiecare ia în mână câte ceva, o pernă, un stejar în covor – ce mai are tânăra de zestre -, le joacă și le strigă ca să arate că vine dintr-un neam bun, că este harnică. Pe parcursul nunții, are loc o serie întreagă de lucruri prin care se exprimă cumva și statutul familiei din care se desprind tinerii.
De asemenea, și la Masa Mare se face Hora Miresei, în care tânăra este jucată sau învârtită pe rând de noile rude, de la copii până la bătrâni.
Totodată, există și acel moment când i se dă jos de pe cap parura și i se pune un batic sau o eșarfă (așa cum se întâmplă astăzi) marcând astfel faptul că a trecut de la statutul de fecioară la cel de soție.
De asemenea, am observat că în anumite zone ale țării – Muntenia, Oltenia – încă se mai respectă acel ritual cu scoaterea apei din fântănă. Ce reprezintă el de fapt?
Este legat de funcția excepțională a apei care înseamnă și purificare, dar și fertilitate. Apa aduce rodul, aduce belșugul. Deci sunt secvente pe care oamenii nu reușesc să le elimine pentru că dintotdeauna ființa umană și-a dorit ca pe timpul ceremonialului toți să se simte bine, iar mirii să fie protejați.
Răpirea miresei
Un alt obicei foarte răspândit și astăzi este „furatul miresei”, ale cărui rădăcini pare că s-au pierdut în negura vremurilor…
Înainte se făceau mai mult glume, se mai furau pantofii miresei ca să capete băutură de la mire, dar astăzi s-a ajuns la furatul miresei cu totul. Este un test pentru mire. Originea acestei vigilențe a mirelui este legată de statutul viitor de cap de familie: poate sau nu să aibă grijă de soție, de copii…
De asemenea, am observat că în prezent există un fel de maestu de ceremonie în cadrul nunților. Exista și înainte în România sau este ceva preluat din alte părți?
Înainte se numea vornic sau staroste în limbajul tradițional. Era cel care conducea toată nunta, anunța secvențele, venitul și plecarea de la casa miresei la Masa Mare și așa mai departe.
Este, de asemenea, extrem de valoros în momentul strigării darurilor: o mielușică, o căpriță, un vițel, băutură, alte lucruri pentru casă, precum covoare sau mâneci deja făcute pentru cămăși. Viața omului fiind în natură, nu conta dacă primeau mai multe lucruri de același fel, era binevenite.
Astăzi, acest obicei s-a transformat în oferirea banilor într-un plic, dar principiul a rămas același: comunitatea îi ajută pe tinerii căsătoriți să pornească în viață, să își facă un cămin pentru noua familie.
Mai departe
Cum reușim să păstrăm tradițiile într-o lume în care apar din ce în ce mai frecvent transferuri de la o cultură la alta?
Noi suntem ca niște copaci. Imaginați-vă coroana care stă deasupra, primește din toate părțile curenți de aer și se dezvoltă într-un anume fel. Însă, rădăcinile sunt cele care îl țin. Așadar, noi putem împrumuta diverse mode care nu sunt ale noastre. Însă, din când în când, putem să ne raportăm și la câteva elemente pe care le are doar poporul român, așa cum este și ruptul colacului. Noi, etnologii, nu condamnăm, ci încercăm să explicăm: întotdeauna tradiția a însemnat evoluție.
Tradiția înseamnă respectarea unor reguli, așa cum o limbă străină are o anumită sintaxă care rămâne mereu stabilă. Tradiția este o structură în care poți să pui și haine de la Dior, Versace, dar tu trebuie să respecți un ritual.
Revenind, respecți gătitul miresei – care se face și în prezent, dar nu pe cântecul ritual în care cumva fata este „compătimită” pentru că se desparte de părinți, de casă, se desparte de flori și de toate celelalte. Este momentul în care ea conștientizează că trece de la un loc la celălalt. Tocmai de aceea se și spune că mireasa trebuie protejată pe tot timpul nunții, pentru că ea nu mai are un statut, nu mai este nici fată, dar nici nevastă încă.
CITEȘTE ȘI:
Concediu sub supraveghere în comunism. Cum îi SPIONA Securitatea pe românii și străinii care mergeau pe LITORAL