Paul Georgescu, CAMPION mondial la înot în ape înghețate: „Aproape în toate strâmtorile în care am înotat există riscul să fii atacat de RECHINI”

Paul Georgescu a devenit în luna august primul român și cel de-al 31-lea înotător din toate timpurile care a terminat proiectul „Oceans Seven”, care implică traversarea celor mai periculoase și provocatoare șapte strâmtori din lume.

• În 2019, Paul Georgescu a câștigat titlul de campion mondial la înot în ape înghețate – ice swimming – , la proba de 500 de metri, iar în 2022 a fost declarat „Omul Anului” („Man of the Year”) la înotul în ape deschise, nu doar datorită performanțelor sale, ci și pentru promovarea acestui sport.
• Ultima provocare dusă la bun sfârșit a fost The Tsugaru Strait – Strâmtoarea Tsugaru care leagă Marea Japoniei de Oceanul Pacific, situată între insulele Honshu și Hokkaido din Japonia.
• În doar 7 ore, 32 de minute și 35 de secunde, înotătorul a parcurs 32,5 kilometri, învingând vremea imprevizibilă, curenții puternici, temperatura scăzută și fauna marină ce creează un mediu ostil pentru cei care înoată în această zonă.

GÂNDUL a discutat cu Paul Georgescu despre drumul lui până la performanța de a încheia proiectul „Oceans Seven”, provocările prin care a trecut de-a lungul anilor, dar și despre momentele în care a fost în situații extrem de periculoase și chiar la un pas de moarte.

Înotătorul vorbește și despre modul în care sportul i-a format o mentalitate puternică și l-a făcut mai răbdător, dar și despre planurile lui de viitor, care implică dezvoltarea sportului beach polowater – polo în ape libere, dar și a înotului în ape deschise în România.

În acest sens, în perioada 14 – 15 septembrie, la Jupiter, Asociația Ice Swimming and Open Water România, al cărei președinte este Paul Georgescu, organizează concursul AtlantisMan. În cadrul competiției, are loc și primul maraton acvatic organizat vreodată în România – proba de 10 kilometri.

„Încă de la 7 ani îmi plăcea să fac lucruri extreme și să ies din confortul vieții”

GÂNDUL: Știm că tu ți-ai început cariera în polo și ai fost de două ori campion național, însă spune-ne cum a început povestea ta în lumea apei și a înotului.

Paul Georgescu: Încă din copilărie. Tata era atunci antrenor de polo la lotul de juniori. Mi-a fost antrenor la Clubul Școlar Sportiv nr. 1 și la Steaua, iar eu trăiam de mic numai printre poloiști, petreceam tot timpul în bazin.

Iar mama ta?

Mama fusese jucătoare de handbal la națională, apoi a devenit profesoară de sport. De la tata am luat dragostea de apă, iar de la mama, pe cea de a lucra cu copiii.

Cum a fost acea perioadă din viața ta în care tatăl îți era și antrenor? Funcționau lucrurile?

Pentru mine este imposibil să fiu și tată, și antrenor. Am încercat să fiu antrenorul băiatului meu și n-am reușit. Eram doar părinte. Tata a reușit să fie în ambele roluri, căci pe vremea aia ori făceai sport, ori nu mai făceai nimic. Sportul m-a ferit de foarte multe tentații. Nu cunoșteam niciun copil de la bloc, eram tot timpul la antrenamente, iar prietenii mei erau colegii de echipă.

„Toată viața mea am fost între casă, bazin și cantonament”

Erau a doua familie pentru tine…

Da. Atunci stăteam pe la Arcul de Triumf și ne antrenam la Ștrandul Tineretului (atunci funcționa bazinul de polo), iar iarna la cel din Floreasca, fiind singurul din Capitală. Era cât de cât aproape. Deci toată viața mea am fost între casă, bazin și cantonament.

Iar după ce ți-ai încheiat cariera de jucător profesionist de polo ce a urmat?

Inițial, am fost antrenor de polo. Tata devenise antrenor federal și își dăduse demisia de la club, căci nu mai avea voie să rămână antrenor la o altă echipă. Așa că am preluat eu postul, pentru că eram în facultate și puteam antrena întrucât făcusem școala de antrenori. Nu mi-a plăcut pentru că atunci când ai o echipă formată din cel puțin 13 jucători este dificil, trăiești fiecare moment intens, mă enervam foarte mult. Îmi plăcea cumva, dar în același timp era și stresant. I-am spus tatălui că nu mai stau așa și mai bine predau copiilor Educație Fizică. Cam asta a fost cu antrenoratul.

De la antrenor la triatlonist

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai renunțat la postul de antrenor?

După ce am terminat cu polo-ul, m-am îndreptat către maratonul de alergare, pentru că îmi plăcea foarte mult să alerg. Ulterior, m-am concentrat pe triatlon, dar aveam probleme la proba de bicicletă și nu mergeam foarte bine. Chiar dacă ieșeam primul din apă, apoi pierdeam foarte mult la bicicletă, dar mai recuperam la alegare. Așa că m-am hotărât să rămân pe înotul în ape deschise.

Dar de ce tocmai în ape deshise și nu în bazin?

Încă de la 7 ani am participat la concursuri în ape deschise. Pe vremea lui Ceaușescu se organizau astfel de concursuri, iar unul dintre ele era traversarea lacului Buftea, la care am și participat. Eram cel tânăr participant și am primit premiu un pește mare și un tricou galben cu o bărcuță pe el pe care mi-l amintesc și acum. (râde) Deci mie de atunci îmi plăcea să fac lucruri mai extreme. Toată lumea se întreba cum poate un copil de 7 ani să traversese lacul, dar mie îmi plăcea să ies din confortul vieții.

De la Canalul Mânecii, tot înainte

Și care a fost prima mare reușită în acest nou sport?

Prima oară a fost Canalul Mânecii. Eram profesor și am văzut ce emulație a creat reușita mea în rândul copiilor. Mi-am zis că trebuie să repetăm experiența asta în fiecare an. Apoi m-am documentat și, împreună cu antrenorul meu Matei Giurcăneanu, secretarul general al Federație Române de Natație și Pentatlon, am hotărât să mergem spre proiectul „Oceans Seven” – cele mai periculoase strâmtori din lume, din care făcea partea și Canalul Mânecii.

Mie nu mi-a plăcut niciodată înotul în bazin, nici când făceam polo. Însă înotul în ape deschise este altfel, nu vorbești cu dunga bazinului tot timpul. Mai ales când ai o cursă lungă, te gândești la tot felul de lucruri, îți rezolvi problemele, mai vezi o balenă, un delfin.

Poate un rechin…

Sunt foarte mulți rechini care te atacă în filme și în videoclipurile de pe TikTok. (râde) Noi, ca oameni, nu înțelegem că oceanul și marea ar trebui respectate. Până la urmă, noi suntem cei care intrăm în casa lor, nu ei intră peste noi. Deci dacă bați la ușă, te descalți și te comporți frumos, cred că te primesc cu brațele deschise.

Aproape în toate strâmtorile în care am înotat există riscul să fii atacat de rechini, mai puțin în Canalul Mânecii, unde este o specie micuță care nu atacă și este inofensivă.

Când am înotat în Hawaii, era noapte, nu se vedea absolut nimic, eram în mijlocul oceanului doar eu și cu stelele. Barca era la 10 metri în față cu un bec foarte mic.

Printre orci și rechini

De ce atât de puțină lumină? Cum te orientai?

Cu cât e lumina mai mare, cu atât atragi vietățile oceanului. Vedeam doar lumina mică de pe barcă și aveam în apropiere un caiacist, care stătea pe întuneric. Și pe lângă Insula Catalina din Los Angeles tot noaptea am înotat. În Japonia, de asemenea, există riscul să fii atacat de rechin. În Gibraltar la fel, sunt tot felul de orci și rechini.

Și ce măsuri de protecție îți poți lua în astfel de medii periculoase? 

Ai doar barca lângă tine. În rest, nicio protecție, ești doar în slip, cască și ochelari. Înainte se înota în cușcă de protecție antirechini, însă metoda asta nu este recunoscută în înotul în ape deschise, ci este un înot asistat. La fel se încadrează și dacă înoți în costum de neopren. Înotul în ape deschise trebuie să se facă doar în slip, cască și ochelari pentru a fi recunoscut. Însă rechinii nu sunt singurul pericol.

La un pas de moarte

Dintre toate traversările, care a fost cea mai dificilă și poate chiar te-a dus la un pas de moarte?

Canalul Nordic, unde temperatura era între 11 și 14 grade. După ce l-am terminat, n-am mai vrut să înot. Mi-a luat orice plăcere. Mi-a luat ultima picătură de energie. Știam dinainte ce condiții sunt, dar meduzele… Sunt foarte multe meduze și reprezintă o problemă extraordinar de mare, și nu mă refer doar la faptul că te atacă. Dacă intri într-un grup de meduze, foarte greu mai ieși. Eu am reușit din a treia încercare să traversez Canalul Nordic.

După una dintre încercări, mi-au spus că nu mai reacționam la stimulii din exterior, nu mai comunicam cu echipa. Îmi ajunsese veninul la creier. Erau două posibilități: puteam să continui și datorită circulație sângelui să iasă veninul sau puteam să ajung la direct la reanimare, cum au ajuns foarte mulți înotători. Se știe că cea mai grea situație din lume în care poate fi un înotător este cea cu meduzele.

Deci abia a treia oară am reușit să traversez Canalul Nordic. Cum spuneam, mi-a luat și ultima picătură de energie. Atunci am realizat că pot să termin proiectul „Oceans Seven”. La fiecare strâmtoare, chiar dacă este una ușoară, trebuie să fii 100% prezent.

În ce sens?

Cea mai ușoară strâmtoare era Gibraltarul. Înotasem foarte bine în ea, apa avea 18 grade, ceea ce pentru mine era ok. Dar am fost opriți la jumătatea traseului de autoritățile marocane din cauza condițiilor meteo, era o ceață foarte deasă. Nu puteam continua, altfel ni s-ar fi luat licența de navigare. Și uite așa o cursă foarte ușoară trebuia să fie amânată pentru anul următor. Deci chiar dacă e ușor, nu poți fii niciodată 100% sigur.

„Am făcut o ruptură musculară la umăr și așa am dus-o toată cursa”

Au mai fost și alte situații dificile în care te-ai simțit cumva în pericol?

Da și nu. În Huawei, nu m-am putut încălzi foarte bine pentru că era o barcă în apă chiar înainte să încep cursa. După jumătate drumului, am făcut o ruptură musculară la umăr și așa am dus-o toată cursa. Abia puteam ridica mâna, înotam mai mult cu celălalt braț.

Presupun că după o asemenea cursă intri într-o stare de epuizare de nedescris…

Într-adevăr.

Iar ultima mare traversare, cea a Strâmtorii Tsugaru, cum au decurs lucrurile? Ai avut dificultăți?

Da. În această zonă, ai o fereastră de cinci zile în care poți traversa strâmtoarea și pilotul hotărăște în funcție de vreme în ce zi o poți face. Când m-am întâlnit cu pilotul, mi-a spus că doar în următoarea zi aș putea face traversarea, însă va ploua. Pentru mine nu a fost o problemă pentru că mă simt foarte bine pe ploaie. Când am ajuns în port la 02:00 dimineața, bătea foarte tare vântul, valurile erau foarte mari și pilotul mi-a spus că nu prea mai am cum să traversez. Psihic te duce jos așa ceva, nu mai ești pregătit.

Dar am mers totuși cu barca până la startul cursei, care era la două ore de port, și apa era precum lacul. Însă problema nu era la începutul cursei, ci după jumătatea traseului, când curentul venea într-o parte și vântul se estima că vine din cealaltă parte. Fenomenul ăsta provoacă o hulă mare și este foarte greu să înoți pe ea.

„Întotdeauna trebuie să îți găsești motivația”

Până la urmă ce te-a convins totuși să încerci anul acesta?

Din echipa mea făcea parte Ger Kennedy, care este un ice swimmer foarte cunoscut, cu el am și început acest sport. Fiind irlandez și trăind pe insulă, știa foarte multe despre vreme. A analizat situația și mi-a spus că trebuie să înot acum, pentru că anul viitor erau toate locurile rezervate. M-a sfătuit să nu trag tare la început, să înot ușor primele patru ore, iar apoi, când începe vremea rea, să fiu în formă. Norocul meu a fost că s-a schimbat direcția vântului și venea din spatele meu, deci m-a ajutat cumva, iar curentul s-a păstrat la fel. După vreo șase ore, mi-au spus că mai am vreo 4 kilometri. M-am mirat.

Îmi făcusem calculul că voi depăși recordul mondial de traversare, așa că am tras tare, tare, dar tot nu mai ajungeam. M-am prins că e ceva, am dat-o mai moale și, din păcate, am depășit recordul cu vreo două minute. Ghinionul meu a fost că am ajuns mai devreme decât se estima pe partea cealaltă unde încă nu se terminase fluxul. Până la urmă, traversarea mea a fost cea mai bună performanță a anului.

Multă muncă și o stea norocoasă

Cum te-ai resimțit după tot acest efort îndelungat?

Surprinzător, acum am fost foarte fresh. De obicei, după o cursă lungă, mă simțeam amețit, mă îmbrăca echipa, dar de data asta nu am avut absolut nimic. Când m-am ridicat din apă eram chiar mai proaspăt decât ei care fuseseră pe barcă. Însă și ei au suferit pe barcă pentru că se balansa foarte mult, plouase, bătea un vânt rece…

Se pare că norocul ține cu tine.

Și în Hawaii vântul era puternic, prognoza nu era bună și niciun pilot nu voia să iasă în larg. Dar am avut noroc de un pilot al cărui fiu se urcase pe munte și văzuse că e vremea bună. Și chiar așa a fost, îmi bătea vântul din spate și am înotat foarte bine.

La fel ca în strâmtoarea Tsugaru, eram în record mondial, dar am ajuns aproape de final și nu puteam să intru din cauza curenților din ocean. Aveam de ales între a înota pe loc până se schimbau curenții sau a înota în larg 15 kilometri în plus, ceea ce am și făcut.

Dar nu m-am supărat. Întotdeauna trebuie să îți găsești motivația. Raportam cei 15 kilometri la vreun concurs pe care îl avusesem și mă motivam să continui să înot. Și când am înotat în Dunăre peste 100 de kilometri, îi împărțeam la fel: primi 30 de kilometri sunt Canalul Mânecii și tot așa. Trebuie să îți faci tot felul de jocuri în minte, pentru că din punct de vedere mental e greu să duci asemenea curse lungi.

„Mi-au făcut control antidoping după ce am traversat Canalul Mânecii”

Tu aveai deja o mentalitate destul de puternică din polo, dar înotul în ape deschise vine cu provocările lui, mai ales când înoți distanțe lungi. Cum ai reușit să devii atât de puternic la nivel psihic?

Odată cu experiența. De exemplu, la Canalul Mânecii, în prima încercare, m-a prins o furtună atât de puternică încât parcă se făcuse noapte și au fost nevoiți să mă scoată din apă. Am revenit după o lună și jumătate și toți s-au mirat. Chiar mi-au făcut controlul antidoping după ce am reușit să îl traversez.

Și cum te-ai simțit când ți s-a spus că trebuie să faci antidopingul?

Chiar mi-a părut bine pentru că așa a fost exclusă orice urmă de îndoială. Îmi amintesc că m-am dus la șeful observatorilor, pe care îl cunoșteam de la încercarea precedentă, cu o sticlă de vin, iar el mi-a întins eprubeta.

„Când am făcut cei 100 de kilometri în bazin, David Popovici mi-a fost alături”

Dar cum ai descoperit tehnicile prin care faci față mental unui traseu lung?

Le-am descoperit singur, pe parcurs. Mă antrenez în 99% din cazuri în bazinul de la „Lia Manoliu”, iar când am curse lungi, de exemplu de 1.000 de metri, îmi calculez 5 X 200 metri și tot așa. Când sunt și mai lungi, încerc să le simplific. Fiecare are metoda lui. Inclusiv cu David (n.r. – Popovici) am vorbit despre asta. Noi suntem buni prieteni. Când a concurat prima oară la 400 de metri într-un bazin de 25, a terminat cursa cu două bazine mai devreme pentru că nu le numărase bine. Și i-am explicat cum îmi calculez eu și le simplific. Mi-a zis că și el încercase să facă asta, dar pierduse numărătoarea.

La ultima strâmtoare din proiectul „Oceans Seven”, chiar ai purtat casca pe care ți-o dăruise el. Cum a început prietenia voastră?

Da, noi suntem prieteni de 4 sau 5 ani. El era atunci o tânără speranță a natației pentru jurnalismul din România, însă în străinătate era deja cunoscut ca un viitor star. I-am înmânat un premiu la o gală și de atunci am rămas foarte buni prieteni. Ne întâlneam la vestiar, căci ne antrenam cam la aceeași oră. Când am făcut cei 100 de kilometri în bazinul de la „Lia Manoliu”, el mi-a fost foarte mult alături, chiar dacă se pregătea pentru Campionatul European din Budapesta. Era 11:00 noaptea, înotam în bazin, iar când am făcut o pauză de hidratare, l-am întrebat ce caută la ora aia acolo și mi-a spus: ”Cum să dorm eu când tu înoți aici până mâine dimineață? Mai stau și eu puțin și plec”. 

„Să nu se mai plângă”

Atunci ai depășit și recordul național la numărul de kilometri înotați în 24 de ore – 72, 5 kilometri. Ce te-a determinat să faci această provocare?

Am făcut această cursă de 100 de kilometri ca un gest mulțumire pentru Federația Română de Natație care a putut să redeschidă bazinele pe timpul pandemiei. După pandemie, natația a explodat, iar noi aveam multe antrenamente în plus față de alte țări care au avut bazinele închise mult mai mult timp. Al doilea meu obiectiv a fost să le demonstrez înotătorilor că se poate și să îi determin să nu se mai plângă când au volum foarte mare de înotat, 6.000 – 7.000 de metri.

„Era o iarnă cumplită și efectiv dădeam la o parte cuburile de gheață în timpul antrenamentelor ca să nu mă tai”

Cum te-ai pregătit pentru Campionatul Mondial de Ice Swimming din Moscova? Mai ales că atunci ai și devenit campion mondial la proba de 500 metri.

Totul a început în 2018, când Ger Kennedy a venit în România să înoate în Lacul Bâlea, iarna. A avut niște peripeții pe acolo pentru că este lac protejat și nu voiau să îl lase să înoate că ar murdări apa. Dar reacția lui a fost: ”Cum să murdăresc eu apa când de jur împrejur sunt numai gunoaie? Ce protejați?” A zis că nu iese până nu termină și după a primit o amendă.

Ne-am întâlnit atunci, iar în perioada aceea eu mă pregăteam pentru Canalul Nordului. Mi-a recomandat să încep mai întâi cu ice swimmingul, ca să mă pregătesc pentru traversare. Mi-a explicat ce înseamnă asta, s-a oferit să mă ajute și mi-a spus care sunt provocările în sportul ăsta. Prima provocare este mila înghețată – 1.609 metri – pe care o poți face oriunde. Se întâmpla în noiembrie. În februarie anul următor, l-am chemat să fie observatorul meu, pentru că el este recunoscut la nivel internațional. Și așa am făcut mila înghețată într-un bazin din București.

Metoda Wim Hof

Și cum a fost?

Prima oară când m-am dus să mă antrenez în bazin iarna, nu știam absolut nimic despre cum să mă adaptez, cum să stau în apă. Era înghețată rău apa și au făcut două găuri în gheață și înotam pe dedesubt.

Când am ieșit din apă după antrenament, abia puteam să merg și am făcut cea mai mare greșeală: am mers în saună.

Când ieșeau oamenii din saună, îi spuneau proprietarului bazinului, care îmi e prieten, că e unul în saună care tremură din toate încheieturile. Un prieten al clubului, Valentin Bunea, instruia oamenii în metoda Wim Hof (n.r. – o metodă de respirație). Tipul învățase metoda mergând în taberele organizate de cel care o dezvoltase, Wim Hof. Metoda asta te ajută să îți pregătești organismul să facă față temperaturilor extreme. Valentin auzise de ce încercam să fac și s-a oferit să mă ajute.

M-a învățat cum să fac acele respirații profunde, care cumva provoacă o hiperventilație în corp și el își activează toate mecanismele de a face față unei situații stresante. Deci când intri în apă înghețată, organismul tău este deja activat, șocul nu mai e atât de mare.

Provocarea milei înghețate

Și te-a ajutat metoda asta de respirație când ai făcut mila înghețată?

Da, iar când observatorul a văzut că am terminat-o în 22 de minute, mi-a propus să merg la Mondiale. După ce am discutat cu antrenorul meu, am stabilit că voi concura la proba de 500 de metri și la cea de 1.000. Îmi amintesc că era o iarnă cumplită și efectiv luam cuburile de gheață și le dădeam la o parte în timpul antrenamentelor ca să nu mă tai, deși tot aveam tăieturi.

Înot la -0,1 grade Celsius

Apoi ai ajuns la Mondiale, unde ai făcut performanță. Cum a fost să fii acolo, să te întâlnești cu cei mai buni înotători de ice swimming din lume și să îi învingi?

Lumea deja știa ce făcusem în România și timpul pe care îl scosesem. Discutam cu ceilalți concurenți despre metoda Wim Hof. Unii sunt de acord cu ea, alții nu. Proba se ținea într-un lac, de jur împrejur lumea făcea ski fond, iar apa avea -0,1 grade. Mă băteam cu Christof Wandratsch, campionul mondial la ice swimming.

Inițial, speram să iau doar o medialie, nu conta de care. Pe culoar, Christof era în spatele meu, iar eu conduceam. Dar după vreo 250 de metri, nu l-am mai văzut lângă mine și am crezut că m-a întrecut. Și am început să sprintez foarte tare până la finalul cursei. Când m-am uitat pe tabelă, am crezut că nu am prins nicio medalie. Apoi mi-am dat seama că toți ceilalți mai aveau încă vreo două sau trei bazine de făcut, iar Christof abandonase cursa din cauza unei probleme. La nici 24 de ore după proba asta, participam la proba de 1.000 de metri, dar deja eram obosit, am ieșit pe locul 5.

Iar la Cercul Polar cum ai ajuns să înoți?

La Mondiale, Ger mi-a spus că vrea să facă o expediție în Antarctica. Și așa am devenit primul bărbat din lume care a înotat o milă la Cercul Polar. Îmi amintesc că înainte de a intra în apă, o familie de orci își învăța puii să vâneze. Avea zero grade apa, puțin mai caldă decât în Murmansk.

„Din păcate, ice swimmingul nu este recunoscut ca sport în România de către Ministerul Sportului”

Ce a urmat după ce te-ai retras din ice swimming?

Am rămas conectat cu acest sport. Am format lotul național, care în prezent reprezintă a treia forță din lume la acest sport. În 2019, eram singur la capătul lumii în Murmansk (Rusia), cel mai apropiat oraș de Polul Nord, doar eu cu steagul. După ce am doborât recordul mondial la înotul în ape înghețate înotând 3,5 kilometri într-o apă de 4 grade în Lacul Snagov, am zis că mă retrag din sportul ăsta pentru că nu avea ce să mă mai motiveze.

Președintele Asociației Mondiale de Ice Swimming, Ram Barkai, m-a sfătuit să nu fac asta, dar i-am spus: ”Pierzi o persoană, dar vei câștiga mult mai multe”. Și așa fost. În prezent, avem un lot de 40 de înotători care se va mări la Mondialele din Italia. Vin solicitări din toată țara de la înotătorii profesioniști din bazin.

Adrenalină și curiozitate

Deci oamenii vor să își testeze limitele și în acest sport…

Da. De obicei concurează la probe scurte – 50/100 de metri -, ceea ce nu este un mare risc. După ce te obișnuiești, nici la 1.000 de metri nu e mare risc. În februarie, am organizat la Oradea primul Campionat European din istorie. Toată lumea a zis că este cea mai bună organizare de până acuma. Am ridicat mult ștacheta. Cu ocazia asta, s-a redeschis și bazinul olimpic din Oradea. Singurul sprijin din partea autorităților a fost cel oferit de Primăria Oradea, în rest am făcut totul din fonduri proprii și private.

De ce crezi că din ce în ce mai mulți înotători, inclusiv campioni mondiali, se îndreaptă spre ice swimming ca înot alternativ?

Clar din cauza adrenalinei, dar cred că și din curiozitate. Toată lumea știe că cea mai ieftină și rapidă metodă de recuperare este gheața. Din păcate, ice swimmingul nu este recunoscut ca sport în România de către Ministerul Sportului. În multe țări aparține de federațiile naționale de natație. Eu mă zbat să fie recunoscut, dar până acum nu am reușit. Trebuie îndepliniți tot felul de pași, este multă birocrație care ne omoră și oricum le este frică să nu se întâmple tragedii. Nu este așa periculos, nu este un sport foarte extrem. Orice sport are riscurile lui.

Cum te-au schimbat în plan personal toate experiențele dificile prin care ai trecut, toate antrenamentele și cursele extreme?

Am foarte multă răbdare, nu mă mai enervez. Acum știu că, dacă stai calm, timpul le rezolv pe toate. Sunt mai puternic și pe plan mental, nu mă panichez, reacționez bine într-o situație de stres.

Performanțe în beach waterpolo

În prezent, ce rol joacă polo-ul în viața ta?  

Sunt arbitru internațional de polo. Nu m-am separat de tot de fenomen și încerc să-i ajut cât de mult pot. Eu sunt responsabil acum cu beach waterpolo – polo în mare sau ape deschise. Se joacă pe un teren redus, cu trei jucători și un portar. Este un sport foarte spectaculos! De anul trecut, World Aquatics (FINA) a introdus acest sport la Campionatul Mondial al jocurilor de plajă.

Anul trecut am făcut eu naționala de polo care a intrat în calificările de la Word Beach Games, desfășurate în Egipt. Am participat cu o echipă formată mai mult din veterani, pentru că în acea perioadă era în desfășurare și campionatul nostru. Erau finalele pentru locurile 1 și 2 și antrenorii nu prea lăsau jucătorii să se ducă spre beach waterpolo. Totuși am făcut o figură frumoasă, chiar dacă nu ne-am calificat. Se calificau primele patru, iar noi am ieșit pe locul cinci, dar am bătut reprezentanta campioanei olimpice – Serbia, care a venit cu jucători din World League. Am câștigat meciul datorită experienței pe care am avut. Însă în sferturi de finală am pierdut cu Muntenegru, o altă putere, chiar la un gol diferență, dar după meci, muntenegrenii au venit și ne-au felicitat.

Cupa României la Beach Waterpolo

Iar anul acesta ce urmează în beach waterpolo-ul din România?

Anul acesta, între 6 și 8 septembrie, organizăm a doua ediție a Cupei României la Beach Waterpolo, în Mangalia, portul turistic. Prima ediție de anul trecut a fost un succes. Noi am vrea să participe și echipele feminine de data aceasta. Anul trecut a câștigat Oradea pentru că antrenorul lor a fost și antrenor secund la echipa națională și știa cum este jocul. Însă acum au și celelalte echipe mai multă experiență. Sper să se dezvolte din ce în ce mai mult acest sport, să vină cât mai multe echipe. Acum primim și echipe de juniori, pentru că este un atrenament foarte bun și intens pentru ei și cumva cred că îi scutește pe antrenori de un cantonament de pregătire.

Paul Georgescu, campion mondial la înot în ape înghețate și deținător de recorduri mondiale

În 2016, lui Paul Georgescu i se recunoștea meritul de a fi cel mai rapid înotător român care a traversat Canalul Mânecii fără costum de neopren, stabilind un timp record de 13 ore și 34 de minute.

De asemenea, a obținut titlul „Triple Crown” după ce a finalizat trei curse notabile: The English Channel (34 kilometri), The Catalina Channel (35 kilometri) și Manhattan Island (48,5 kilometri) din Statele Unite ale Americii.

Pe 2 februarie 2019, a devenit primul român care a parcurs o milă (1.609 metri) în apă înghețată, la o temperatură de 3,2°C, înregistrând un timp foarte bun de 22 ore, 44 minute și 19 secunde.

Premieră istorică pentru înotul românesc în ape deschise

În martie 2019, a obținut titlul de Campion Mondial la înot în ape înghețate – Ice Swimming, în Rusia. În cadrul acestui campionat mondial, a cucerit prima medalie din istorie pentru România la o astfel de competiție, câștigând proba de 500 de metri. În „proba Regină”, cea de 1.000 de metri, s-a clasat pe locul 5 din 110 concurenți.

În aprilie 2019, Paul Georgescu a reușit să traverseze Canalul Molokai din Hawaii, parcurgând 55,5 kilometri în 13 ore și 6 minute.

Pe 27 august 2019, a triumfat alături de elevii săi în prima ștafetă românească care a traversat înot Canalul Mânecii, în 10 ore și 25 de minute, realizând o premieră istorică pentru înotul românesc în ape deschise. Ștafeta a fost compusă din Paul Georgescu, Sergiu Deznan și patru copii: Anton Zamfir (16 ani), Alice Perjoiu (16 ani), Andreea Albu (13 ani) și Ana Nanău (12 ani), aceștia parcurgând 43,4 km în Canalul Mânecii la o temperatură a apei de numai 18°C.

Pe 22 februarie 2020, a reușit o performanță unică în cadrul proiectului „Antarctica 2020 Swim”, înotând o milă extremă, denumită Ice Zero, în 22 minute și 44 de secunde, în apele înghețate de la Cercul Polar, la o temperatură de 0,1°C. Această performanță l-a consacrat drept primul bărbat din lume care a înotat o milă la Cercul Polar de Sud.

Un nou record mondial

Pe 10 februarie 2021, Paul Georgescu stabilea un nou record mondial omologat de Guinness World Records, după ce a înotat 3,5 kilometri în Lacul Snagov, în aproape o oră (57 minute și 56 secunde), la o temperatură a apei de doar 4°C.

Pe 29 iunie 2021, a înotat 100 kilometri în 34 de ore în Bazinul Olimpic din Complexul Sportiv Național „Lia Manoliu”. Atunci stabilea și un Record Național pentru distanța înotată într-o piscină olimpică în 24 de ore, și anume 72,5 kilometri.

Pe 4 august 2021, ștafeta de elevi „România powered by Catena Racing Team”, pregătită de Paul Georgescu, a realizat o premieră pentru înotul în ape deschise, traversând Lacul Stânca Costești pe o distanță de aproximativ 45 de kilometri în 14 ore și 46 de minute. Echipa a fost formată din elevii Anton Zamfir (18 ani), Andreea Albu (15 ani), Ana Nanău (14 ani), Rarinca Solomon (16 ani) și Ilinca Duțu (14 ani). Trei dintre acești elevi traversaseră deja Canalul Mânecii în 2019, în timp ce Rarinca Solomon și Ilinca Duțu erau debutante.

„Lake’s Seven Ultra Maraton”, versiunea românească a „Oceans Seven”

Paul Georgescu este, de asemenea, primul sportiv care a terminat „Lake’s Seven Ultra Maraton”, versiunea românească a „Oceans Seven”, realizând o premieră în înotul românesc în ape deschise prin traversarea a șase lacuri din România în 7 zile (6 – 12 august 2021), însumând o distanță de peste 100 km. Lacurile traversate au fost Stânca Costești, Izvorul Muntelui, Colibița, Beliș Fântânele, Drăgan și Vidraru. Încă din august 2020, Paul înotase 104,084 kilometri în Lacul Barajului de la Porțile de Fier I, în 21 ore și 42 de minute, marcând astfel începutul acestei serii de provocări.

„Man of The Year” – titlul suprem la înotul în ape deschise

La începutul anului 2022, Paul Georgescu a fost desemnat „Man of the Year”.  Este primul român care a câștigat acest titlu suprem la înotul în ape deschise conferit de The World Open Water Swimming Association Awards (WOWSA). Oficialii WOWSA l-au descris drept un „excelent înotător, talentat triatlonist și profesor de sport la International British School of Bucharest”.

Aur pentru România la Ice Swimming

Paul Georgescu a contribuit semnificativ la dezvoltarea Ice Swimming-ului în România, fondând Asociația de Ice Swimming & Open Water România și formând un lot național care a participat la Campionatele Mondiale de înot în ape înghețate din 2022, desfășurate la Glogow, în Polonia. Delegația României a cucerit un total de 10 medalii: 2 de aur, 4 de argint și 4 de bronz.

În august 2023, Paul Georgescu a devenit primul român care a traversat înot distanța originală de 25 kilometri a Canalului Bristol în linie dreaptă. Această realizare i-a adus titlul „The Original Triple Crown”, care certifică oficial parcurgerea înot a trei distanțe istorice: Canalul Mânecii, Canalul Nordic și Canalul Bristol. În această traversare, Paul a înotat în tandem cu John Curley din Irlanda, a finalizat cursa în 10 ore și 55 de minute și a marcat prima traversare în tandem înregistrată oficial în istoria de gen a Canalului Bristol.

CITEȘTE ȘI:

Concediu sub supraveghere în comunism. Cum îi SPIONA Securitatea pe românii și străinii care mergeau pe LITORAL