Singura Mezzosoprană care îl va reînvia pe Oleg Danovski. Gabriela Dobre: „Un artist este degeaba Caruso la el în sufragerie”

Oleg Danovski, instituția, nu este a unui singur om. Nu este proprietatea cuiva. Deși așa pare de foarte mult timp. Mezzosoprana Gabriela Dobre și-a sacrificat viața de familie pentru dumneavoastră, publicul. Niciun secret, până aici. Dar și pentru instituția unde activează de atâția ani. Om de arte, de cultură, filantrop, punct nodal în lirica românească, demn apărător al valorii autentice și al ortodoxiei. Cu primăvară absolută în suflet, redată în interpretare, Gabriela Dobre are alura aristocrației nobile care devine din ce în ce mai mult rara avis. O rara avis care se încăpățănează nu doar să nu dispară, ba din contră, să schimbe harta liricii și ca factor decizional.

– Sunteți o personalitate deosebită a liricii românești. Aveți atâtea premii muzicale și literare, reușite profesionale. Ce se întâmplă, concret, la Oleg Danovski? Sunteți răsplătită așa cum cineva cu anvergura și amplitudinea talentului dumneavoastră ar trebui să fie?

– Slavă Domnului, lirica românească, scena, cultura în general, a fost binecuvântată cu mult talent și personalități de mare valoare și mare modestie, flori prețioase între care eu sunt un fir de iarbă! Unul care se bucură de același soare și încearcă să înmulțească talantul încredințat – comoara – și să dăruiască așa cum i s-a dăruit. Adevăratele reușite profesionale sunt momentele în care seara pui capul pe pernă și adormi zâmbind, cu conștiința împăcată că ți-ai făcut datoria cu cinste, din plin, cu bucurie, ca și când ai face-o pentru Dumnezeu.

EXTERNE Un om al străzii din Germania a trecut de la agonie la extaz și invers, după ce a primit o MOȘTENIRE mare. S-a îmbătat și a pierdut banii într-o gară

20:00

ACTUALITATE Victor Ponta: „Nu am dat BANI să-l cunosc pe Trump. Sunt mai zgârcit”

19:30

Și, da, sunt răsplătită cu vârf și îndesat de acest sentiment al datoriei împlinite și de recunoștința că am o meserie care îmi este viață și plăcere. Concret, la ”Oleg Danovski” se întâmplă… circumstanțe! Uneori favorabile, alteori frustrante, dar sunt adevăruri istoric și general valabile, pentru că lumea scenei, a artei, este una plină de trăiri  furtunoase, care depășesc această scenă, se confundă cu viața, are dorințe și idealuri uneori utopice, are sprijin sau piedici, limitări impuse de aceste circumstanțe sau de subiectivism ori lipsă de viziune, sau pur și simplu de natură economică.

Dimensiunea unui talent, anvergura sa, depinde de spațiul în care i se permite să se manifeste. Precum o plantă care se dezvoltă spectaculos în grădină, la soare, dar rămâne pipernicită, redusă la spațiul oferit într-un ghiveci mic, în cămară. Am avut un coleg, un bas cu o voce de o calitate… mondială. Nu a fost momentul lui. I s-au oferit roluri de mică întindere, nicio partitură în care glasul ca un clopot de aramă, să se desfășoare… Am avut coleg cu o voce tare firavă, așa numita voce de microfon, dar pe care circumstanțele l-au forțat să cânte roluri ample, la început fără mare succes, dar care s-a dezvoltat frumos pe parcurs. Un artist este degeaba Caruso la el în sufragerie; va deveni artist desăvârșit doar evoluând permanent pe scenă! Aceasta a fost o spovedanie un pic amară.

„Lumea scenei, a artei, este una plină de trăiri  furtunoase, care depășesc această scenă, se confundă cu viața”

– Este o situație care are ceva vechime și nimeni parcă nu se sesizează…

– Dacă iubim cu adevărat arta pe care o creăm, nici nu se va sesiza pentru că suntem ocupați deplin și concentrați să manifestăm această artă, să ne pregătim și să ne prezentăm cu profesionalism desăvârșit în fața publicului pe care îl interesează numai actul artistic, nu laringita acută care îl face pe solist să cânte cu lacrimi, nu genunchiul dureros, accidentat la repetiții, care îl face pe Cherubino să plângă de durere în culise ca apoi să intre zâmbind pe scenă. Alte intrigi decât cele din timpul spectacolului nu îi pot preocupa decât pe cei care nu sunt cu adevărat dăruiți acestei meserii sau au prea mult timp liber. Ce o fi acela?!

Există, nu zic nu, situații dramatice, conflicte interumane ca absolut oriunde în această lume. Eu mă rog doar să îmi dea Dumnezeu mereu răbdare, răbdare…că dacă mi-ar da putere… hahaha! Era o glumă drăguță.

– Ce e de făcut, în general și în cazul acesta particular? Artiștii trebuie cultivați, nu obturați.

– Din păcate, nu este nimic de făcut. Fortuna – zicea scumpa mea profesoară, Aida Abagief – face 70% din treabă. Cum povesteam mai sus, dacă ești la locul potrivit, la timpul potrivit și mai ești și susținut, poți oferi măsura întreagă a talentului tău. Mie mi s-a întâmplat să mă aflu în Germania în momentul în care s-a accidentat, în seara dinaintea spectacolului,  o solistă al cărui rol îl cunoșteam parțial. În noaptea aceea am învățat restul partiturii, iar după spectacol am fost în mod special felicitată de dirijor pentru ”Vocea și interpretarea excepțională”.

A fost un premiu pentru toată viața. La fel cum a fost momentul în care un spectator venerabil a urcat să îmi ofere flori la finalul unui spectacol de ”Liliacul” și mi-a spus că am fost fantastică, cel mai bun prinț Orlovski ce a cântat vreodată pe această scenă! A fost minunat!  A fost ultima dată când am mai primit acel rol! Hahha! Așa s-a nimerit.

– De curând ați obținut noi premii importante. Vă rog să le menționați.

– Amuzant este faptul că mie nu îmi place să particip la concursuri literare. Aș avea nevoie de câteva pagini pentru motivație și prefer să o fac cu altă ocazie. Alții mă înscriu în acele competiții. Am primit nesperat de multe premii în ultima vreme, mari și mici, toate surprinzătoare pentru mine pentru că nu știam că am participat la unele și sunt recunoscătoare pentru toate. Cel mai proaspăt este Marele Trofeu la un concurs național de tautogramă, și îmi este și cel mai  prețios deoarece este o competiție elitistă. Nu oricine poate scrie o tautogramă bună, care să nu fie o simplă înșiruire de cuvinte pretențiose, culese din dicționar, ci trebuie să aibă, ritm, rimă, prozodie perfectă și, mai ales, un sens clar, nu ermetic. Un alt premiu obținut de curând mi-a adus un câștig foarte important, deoarece mi-a oferit colaborarea gratuită cu Editura bucureșteană ”Armonii culturale” pentru  un nou volum de poezie.

Astfel mă aflu în situația unică și fericită ca într-un răstimp așa de scurt să mă bucur de aparița a două volume, ”Valuri” și ”Îngeri și de restul, mare”. Editarea unei cărți, în lipsa unor sponsori, este dificilă și scumpă, o problemă pentru mine, una care, din păcate, îmi pune frâne serioase în procesul de creație. Un poet nu are nevoie de balastul acestor griji pecuniare…

„Nu m-a fericit niciodată gândul să îmi părăsesc țara”

– V-ați gândit vreodată să părăsiți România?

– Am fost solicitată. Cu mulți ani în urmă mi s-a oferit un contract în Spania. Condiții minunate, ocazie să mă manifest plenar ca mezzosoprană. Fiul meu era prea mic. Familia a cântărit mai mult. Profesoara mea, doamna Aida Abagief m-a pus în legătură cu un impresar german încă din timpul facultății pentru niște spectacole de ”Carmen”. Apoi am fost tentată de o companie artistică particulară cu care am colaborat cu multă plăcere tot în Germania.  Nu m-a fericit niciodată gândul să îmi părăsesc țara. Sunt un patriot de modă veche și nu îmi pare rău. Aici m-a pus Dumnezeu, deci aici am treabă!

– În Cultura românească sunt tot mai multe voci care susțin că factorii decizionali îngroapă cultura în loc să o revigoreze. Unde greșim? Politic? Strategic? Administrativ?

– Nu știu dacă răspund la obiect. La nivel planetar și istoric se întâmplă ceva. Am citit o teorie: magnetismul terestru fluctuant, condițiile climatice sau orice altceva dirijat de natură, determină modificări somatice în dezvoltarea ființei umane, nu se mai nasc voci mari, nici de aceeași caliatate, nu se mai nasc bărbați la fel de înalți, puternici și curajoși, feminitatea se diluează, la fel și talentele, creativitatea, iar la nivel general, suntem tot mai…proști. Scuzați, tot mai unidirecționați, lipsiți de imaginație și năzuințe robuste. Nu greșim, ci suntem…greșiți!

În lumina acestei teorii, este logic să greșim politic, pentru că oamenii politici actuali, în alt vremuri nu ar fi fost admiși nici la un liceu tehnologic. Greșim strategic pentru că nu mai învățăm în școală și în familie decât strategii de marketing, media creează modele de plastic, filosofia a dispărut din preocupările societății, iar știința presupun ca va deveni, în curând, ilicită.

Administrativ. Trăim într-o epocă și societate a valorilor răsturnate. Ce să mai așteptăm din punct de vedere administrativ? Un coleg din generală, pe care eu îl meditam să își dea corigența la matematică, acum ia decizii administrative… din poziție politică. Ne salvează poezia. Pe cei care mai visăm la salvare.

„Suntem tot mai… proști. Scuzați, tot mai unidirecționați, lipsiți de imaginație și năzuințe robuste”

– Scrierile dumneavoastră au două teme fundamentale: Dumnezeu și Cântați, compuneți, respirați întru iubire, adevăr și imensitate. Și publicul vă răsplătește pe măsură. Ador curajul dumneavoastră și vă găsesesc, de fiecare dată, tot pe baricade și cu zâmbetul pe buze. Nu vă este deloc teamă.

– Ba  da! Sunt un om plin de frici pe care mă lupt să le înving, că doar nu mă fac ele pe mine! Dar am primit o platoșă fermecată în clipa în care am devenit mamă. Pentru copilul meu, de atunci și până la senectute, trebuie să fiu Școală, Istorie, Logică, Cod de valori, Talisman. Nu am voie să dau înapoi, că s-ar da înapoi odată cu mine, toți urmașii mei. Educația lor sunt eu. Și nu pot cere de la nimeni nimic din ceea ce nu dau eu întâi!

– Ce regrete majore aveți? În domeniul profesional și nu numai.

– Că nu am reușit să îmi depășesc mândria și asta m-a împiedicat să fiu pe placul multor factori decizionali. Un fost director îmi reproșa că am o atitudine prea monahală și că cei de care va depinde cariera mea văd întâi zâmbetul, abia apoi talentul. Avea perfectă dreptate, dar eu eram prea tânără și intransigentă ca să accept, iar acum, mai înțeleaptă fiind, văd prin oameni și nu le mai zâmbesc decât celor care sunt lumină.

Mai regret, dar nu total, că nu am rămas la prima dragoste, medicina, că nu m-am oprit la a doua dragoste, filologia, că nu mi-am împlinit și visul de a face cercetare în etnologie, etnografie și folclor, pe care îl divinizez, că n-am avut confortul material necesar dezvoltării artistice… și că nu am șapte copii, așa cum visam.

„Nu am reușit să îmi depășesc mândria”

– Care este cel mai mare sacrificiu profesional pe care l-ați făcut?

– Sacrificiul personal pentru domeniul profesional. Mărturisesc, am încercat să duc profesia și familia pe câte un umăr. Este copleșitor, dacă nu ai ajutor și dacă vrei să ții umerii la același nivel și să stai pe vârfuri. Și să urci trepte. Fără să te cocârjezi. Mi-am sacrificat sănătatea, timpul, a trecut tinerețea, nu am avut concedii, tot timpul liber a fost oferit studiului. Aproape 30 de ani nu mi-am luat concediu medical. Am fugit din spital pentru ca am fost solicitată să preiau un rol în câteva zile. Am intrat pe scena cu mâna în ghips, cu branulă ascunsă sub costum, cu febră, cu dureri de tot felul. Am plecat de pe scenă direct la spital, să nasc. Am venit la muncă cu bebelușul în brațe, în port-bebe.

Am dormit maxim 4 ore pe noapte, ca să am timp să fiu artist, mamă, student, să am și extra job ca să supraviețuiesc. Am fost, în același timp, solist, corist, asistent de regie, producător de spectacol, lucrând zi-lumină. Cele mai multe roluri făcute au fost preluate în sistem de urgență, în câteva zile, dacă altcineva nu le putea face sau se îmbolnăvea, ceea ce a însemnat un consum nervos uriaș. Și…nu am statuie în fața teatrului.

– După alegeri vi se propune un post administrativ, în domeniul artistic. Care ar fi primele 3 măsuri salutare pe care le-ați lua?

– Nu îmi plac posturile de conducere, dar sunt un organizator de o eficiență rar întâlnită.

Întâi aș face un regulament de ordine interioară foarte clar, pe care l-aș dezbate cu tot colectivul și aș impune respectarea lui fără drept de apel, sine ira et studio.

Apoi aș organiza o mare verificare profesională, filmată, de față cu tot colectivul, ca să ne cunoaștem mai bine și să știe absolut toată lumea care este nivelul de pregătire al fiecăruia, calitatea artistică și ce este de făcut pentru îmbunătățirea acesteia. Aș interzice lingușirea și denigrarea și orice decizie ar trebui luată cu transparență și explicații.

A treia măsură necesară ar fi legată de organizarea unui program de lucru logic, uman, egal pentru toți, ca efort și eficiență și aș încerca să programez spectacolele importante pe un an de zile înante, deoarece programul nostru fluctuant de la o săptămînă la alta, uneori și de la o zi la alta, este distrugător și ucide bucuria efortului artistic.

Dar ar fi atât de multe de făcut… nimic nu se poate face fără bani, banii vin cu zgârcenie de la ordonatorii de credite și cu un leu există pretenția să faci cum se vede în telenovele…

„Banii vin cu zgârcenie de la ordonatorii de credite”

– Ce arie s-ar potrivi sistemului actual?

– Asta e chiar o întrebare amuzantă pentru că imediat m-a dus gândul la ”Aria calomniei” din opera ”Bărbierul din Sevilla” de Rossini. Chiar vă rog să căutați traducerea pe internet. Vă redau doar câteva versuri: ”Calomnia…e un vânticel…/ în urechile mulțimii pătrunde cu viclenie/ capetele și mințile/ le înfierbântă/  ieșind pe gură zvonul crește/…prinde putere puțin câte puțin…/iar la sfârșit/ nenorocitul calomniat / terminat și desființat /…în disprețul general, de-i norocos, / sufletul și-l va da.”

– Dar României?

– Fără alte comentarii, cu lacrimi, corul ”Va pensiero” din opera ”Nabucco” de Verdi.

– Ce credeți că ar spune Beethoven despre ce trăim astăzi? Evoluție sau involuție?

– Dacă eu, un fir de iarbă, spun ”involuție”, Beethoven, un zeu dintr-o vreme în care educația se făcea la un nivel pe care nici nu mai putem să îl visăm, ce ar putea spune? Este adevărat că nici școala și nici arta nu erau la îndemâna tuturor, dar acum, când suntem binecuvântați cu belșug, cu acces nestăvilit la educație și informație, interesul și calitatea acestora s-a diluat până la nefericita realitate ”decât mult și fără rost, mai bine puțin și prost!”. Anii de facultate sunt tot mai puțini, programa tot mai săracă… produsul final e… nefolositor!

„Anii de facultate sunt tot mai puțini, programa tot mai săracă… produsul final e… nefolositor”

– Care este butada dumneavoastră favorită?

– ”Tot ce este bun, ori e imoral, ori e ilegal, ori îngrașă.”– Legea lui Murphy

Iar deviza mea este:

”Aspire to inspire before you expire!” – cred că aparține lui Eugene Bell Jr.

– Cu ce spectacole – surpriză urmează să ne regalați?

– S-ar putea să fie surpriză și pentru mine, după modelul povestit anterior! Plănuiesc împreună cu talentatul dirijor Tiberiu Oprea un delicios proiect muzical cu parfum interbelic românesc. Scenariul este făcut de multă vreme. Depindem de… viziunea și disponibilitatea factorilor de decizie.

– Unde veți petrece concediul? În România sau în străinătate?

– Sunt un om modest. Visez la concedii pe alte meleaguri, dar visez… să am concediu și să mă pot bucura de frumusețea nesfârșită a României. Dacă nu, voi sta pe malul mării de care nu mă satur niciodată.

– Vă reîntoarceți, cu mare dragoste, către zona copilăriei, fie făcând acte de caritate, fie susținând copii talentați. Ce i-ați spune fetiței Gabriela, cea care și astăzi zâmbește ghiduș dar blând, cu soarele în ochișori, de pe pagina dvs. de socializare? A reușit tot ce și-a propus și mai mult de atât? A dat greș undeva? A avut momente de pierdere?

– Eheee….dacă s-ar fi împlinit visurile fetiței Gabriela, acum ar fi fost paleoastronaut! Dacă a dat greș… da, aproape tot timpul. Și așa s-a modelat și a învățat drumul. Nu a reușit nici 10% din ce și-a propus, dar a făcut multe alte lucruri la care nu știa atunci că ar putea visa. A avut momente de pierdere mult mai numeroase decât cele de câștig. Așa a învățat valoarea tuturor celor obținute și respectul pentru cele pierdute.

– Dar Gabrielei care va să vină?

– I-aș spune: dragă Gabriela, nu mai mânca noaptea, lasă mai ușor dulciurile, nu te opri din dansat, nu plânge pentru nimeni, dar poți să plângi alături de cineva și, mai ales, fă-i să își amintească toți că au pentru ce zâmbi.

– Și… publicului?

– Mulțumesc cu plecăciune! Sunteți justificarea eforturilor mele, a existenței mele artistice. Mai cânt eu și în baie și scriu în singurătate, dar dacă nu am cui dărui bucuria ce izvorăște din glasul și din gândul meu, ce folos?!

„Să ne străduim să fim albine, nu muște”

– Cu ce așteptări întâmpinați acest Paște frământat de fermenți politici, acest an electoral?

– O altă butadă celebră sună cam așa: ”Slavă Domnului că sunt ateu și nu mă las prostit de religii!” Hahaha!

Fără voia Lui Dumnezeu nu ar mai face nici politicul atâta umbră pământului.

Eu aștept cu nespusă bucurie să sărbătoresc Învierea Domnului împreună cu toți cei ce o vor face cu inima senină, netulburați de pieritoarele frământări politice. Vanitas vanitatum!

E atât de scurtă vara vieții, privită de la capătul la care mă aflu acum, încât nu mai sunt dispusă să las nimic să îmi tulbure setea de contemplare a minunii Creației, ceea ce vă doresc și dumneavoastră, tuturor.

Să ne străduim să fim albine, nu muște. Să vedem și să culegem doar ce văd albinele, nu muștele! Pace, lumină, zâmbet, armonie!

CITEȘTE ȘI:

VIDEO | Soprana Felicia Filip a explicat la podcastul ALTCEVA de ce a refuzat să cânte vreodată într-o cârciumă. „Cum să fac eu așa ceva?”

EXCLUSIV VIDEO | Soprana Bianca Ionescu-Ballo: „Muzica este un dar pe care am simțit să îl folosesc cât mai bine”

Autor

Teatrolog Oana Paraschiv - Ieremciuc

Oana Paraschiv este absolventă a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică – I.L. Caragiale București, secția Teatrologie Management & Marketing Teatral, clasa Profesor Doctor Universitar ... vezi toate articolele