ATUNCI A ÎNCEPUT TOTUL: Ce credeți că semnează Florea Dumitrescu, ministrul de Finanțe al lui Ceaușescu, în această imagine din 1975? EXCLUSIV

La începutul anilor 1970, România avea nevoie de bani. Mai exact, avea nevoie de valută prin care să-și poată finanța un plan ambițios de dezvoltare al producției, în condițiile în care volumul comerțului extern creștea într-un ritm alert, de la 4 miliarde de dolari la începutul deceniului, la 10-12 miliarde de dolari spre finele decadei.

Cum băncile de la Moscova care deserveau în principal statele socialiste nu aveau rezerve de „valută forte”, respectiv de valută folosită în comerțul cu țările din Occident, autoritățile de la acea vreme au decis să „se arunce în brațele capitalismului”, iar România a devenit membră a Fondului Monetar Internațional (FMI) și a Băncii Mondiale (BM), statut care o plasa la granița a două lumi.

Pe de o parte, România făcea parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), o organizație înființată la inițiativa URSS care reunea statele comuniste din Europa. CAER-ul reprezenta răspunsul răsăritean la Comunitatea Economică Europeană, cunoscută și drept „Piața Comună”, organizație care avea să devină decenii mai târziu, prin fuziunea cu alte două organisme, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Atomului, Uniunea Europeană.

Pe de altă parte, România devenea primul stat membru CAER care semna un acord cu instituțiile emblematice ale comunității financiare internaționale, negocierile fiind purtate „de pe poziții egale”, după cum a precizat într-un interviu pentru gândul Florea Dumitrescu, ministrul de Finanțe care a semnat, în iarna anului 1972, la Washington, aderarea la FMI. Dumitrescu, fost guvernator al Băncii Naționale și fost ambasador al României în China, a vorbit despre tensiunile care au urmat, dar și despre condițiile și colaborarea dintre România și bancherii din vest.

Foto: Bogdan Iordache // Mediafax Foto

„România și-a dat seama de necesitatea de a avea un sprijin din partea sistemului financiar internațional pentru că în acea perioadă aveam un program foarte ambițios și nu prea aveam surse. Prima încercare am făcut-o la Moscova pentru că acolo aveam două bănci, Banca de Colaborare Economică și Banca de Investiții care erau ale CAER-ului. Accesul la piața internațională era destul de greoi, mai ales că România nu făcea parte din sistemul financiar internațional. Atunci ne-am gândit să începem să batem la porțile acestor instituții, respectiv la Fondul Monetar și la Banca Mondială”, își amintește Dumitrescu.

Dumitrescu: Moscova dezbătea „caracterul agresiv” al FMI, în timp de România își negocia aderarea

Cu pași timizi, autoritățile de la București au început să culeagă informații din presă și prin intermediul ambasadelor despre modul de lucru al celor două instituții, aspectele tehnice ale unei potențiale colaborări fiind puțin cunoscute în acea perioadă. Cu toate că informările s-au purtat sub semnul unui „embargo al secretului”, Dumitrescu este de părere că autoritățile de la Moscova au început să bănuiască intențiile României, mai ales pentru că „spionajul lor își făcea datoria”, susține fostul oficial.

În 1972, când România a luat decizia de a deveni stat membru FMI și BM, ministrul de Finanțe a participat, după cum se obișnuia în acea perioadă, la o ședință a comisiei financiare a CAER-ului, hotărât și având mandat să anunțe planul României omologilor săi din blocul socialist.

„Chiar pentru ședința respectivă și-au propus să discute despre caracterul agresiv și nepotrivit al Fondului Monetar și al Băncii Mondiale. Asta era pe ordinea de zi”, povestește Dumitrescu.

„Au început discuții foarte aprinse.

Au urmat discuții aprinse însă, ulterior, Dumitrescu a fost abordat de doi colegi care voiau și să știe care au fost demersurile României în ceea ce privea relația cu reprezentanții Fondul.

„Să nu-ți faci program că după-masă ne întâlnim. Florea, să-mi spui ce ai făcut, primii pași, cum ai îndrăznit să faci asta. Dom’le, zice (ministrul polonez), ați făcut un pas mare, zice. Și noi avem nevoie”, își amintește Dumitrescu.

Pe 15 decembrie 1972, România a devenit membru FMI, plătindu-și cota parte în aur. „Cred că vreo 40-42 de tone a fost cota noastră. România a avut în medie, în permanență, în jur de 100 de tone de aur în rezervă, mai mult sau mai mai puțin, din producție internă, din cumpărări de pe piață, dar mai mult din producția internă care se acumulase”, a precizat fostul ministru de Finanțe.

Foto: Semnarea aderării României la FMI// Sursă: Arhiva personală a fostului ministru de Finanțe Florea Dumitrescu

Cum arăta economia României în 1975

Pe 20 august 1975, după doi ani de negocieri, autoritățile din România au trimis prima scrisoare de intenție pentru obținerea unui acord cu Fondul. În document se arăta că statul era implicat într-un „program continuu de promovare a creșterii economice rapide, astfel încât nivelul de trai al populației se se apropie de cel al statelor mai puternic industrializate”.

În vederea atingerii acestui obiectiv, guvernul bugetase un program de investiții ce se ridica la circa 35% din valoarea venitului național brut. „În toate sectoarele economice, autoritățile s-au străduit nu doar să aibă un nivel ridicat de investiții, dar și să sporească eficiența alocării resurselor”, se nota în scrisoare.

Sursă: Arhivele Fondului Monetar Internațional (FMI)

Asupra economiei de la acea vreme apăsau însă puternic efectele unor ani agricoli slabi și al unor inundații nemaiîntâlnite conform „arhivelor meteorologice naționale” care se soldaseră cu pierderi de vieți și pierderi materiale estimate la circa 15 miliarde de lei, respectiv 5% din PIB-ul anului 1974.

Statul își concentra resursele financiare în sectorul de producție, circa două treimi din bugetul anilor 1974 și 1975 fiind alocat pentru finanțarea acestei ramuri, informau autoritățile de la București.

„În 1975 bugetul de stat, atât veniturile, cât și cheltuielile, sunt estimate la circa 242,8 miliarde de lei, o creștere de 22,% comparativ cu bugetul original pe 1974”, se detalia în document.

În ceea ce privește evoluția relațiilor comerciale, balanța inclina mai greu în favoarea importurilor decât a exporturilor. Motivul, se arată în scrisoarea de intenție, o reprezenta atât evoluția agriculturii, sector în care se înregistrase în 1973 și în 1974 o creștere de numai 1% din venitul național brut, cât și restricțiile pe care România le avea pe Piața Comună.

„Creșterea prețului petrolului și a altor materii prime a dus la majorarea costului importurilor. România s-a străduit să majoreze exporturile și a făcut progrese semnificative. În 1974, valoarea totală a exporturilor a crescut cu 33% față de 1973, însă cea a importurilor a crescut cu 48%. Autoritățile se așteptau ca între anii 1975-1976 să îmbunătățească semnificativ balanța de plăți prin ajustarea producției pentru creșterea exporturilor, precum și prin reducerea restricțiilor la exporturi”, se nota în document.

Ce s-a discutat în board-ul FMI: Este dificil să-ți formezi o opinie despre o economie atât de diferită

Florea Dumitrescu susține că are o mare satisfacție citind stenogramele discuțiilor purtate de membrii boardului FMI în momentul în care s-a decis acordarea primului împrumut pentru România.

„Imaginea României a fost clară și convingătoare. Dacă găsiți aici vreo critică… M-am uitat să văd dacă găsesc și nu există”, spune fostul oficial.

Pe agenda boad-ului FMI din data de 3 octombrie 1975 s-au aflat zece subiecte de discuție, acordul cu România fiind al doilea punct pe ordinea de zi, după aprobarea unor aspecte tehnice.

Puțin după ora 10 dimineața s-a lecturat scrisoarea de intenție, iar apoi, directorii executivi s-au lansat într-o discuție privind realitatea economică a România de la acea dată.

Foto: Un fragment al stenogramelor din board-ul FMI// 3 octombrie 1975// Sursă: Arhiva FMI

„Nu este ușor să-ți formezi o opinie despre o economie care a fost administrată după principii destul de diferite față de cele urmate de Fond. În ciuda progreselor economice impresionante ale României, statul trebuie să continue implementarea unor reforme structurale”, a apreciat G Laske, unul dintre directorii prezenți la discuție.

În opinia sa, ținta de creștere economică asumată de autorități, de peste 10% din venitul național brut, era prea ambițioasă, în condițiile în care exista o presiune foarte mare asupra fabricilor și a producției.

Un alt aspect semnalat în cadrul discuțiilor a fost lipsa unor date statistice, precum cele privind datoria publică externă, „un subiect foarte sensibil”, după cum s-a exprimat Piet Lieftinck, reprezentantul Olandei. „Fondul face eforturi să sprijine autoritățile române pentru ca acestea să devină mai cooperante din acest punct de vedere”, a adăugat el.

„Rata de creștere a productivității a fost foarte ridicată, ceea ce indică faptul că autoritățile au ales corect sectoarele în care să investească. Mai mult, în România nu numai că nu există șomaj statistic, ci întreagă populație activă pare a fi angajată. Comparativ cu situația altor state, acest lucru ar trebui privit drept o realizare considerabilă”, le-a mai comunicat Lieftinck membrilor consiliului de administrație.

În urma acestor discuții, României i-au fost acordate 95 de milioane de SDR (drepturi speciale de tragere) sub forma unui acord de tip stand-by care avea două pagini și 10 puncte principale.

Foto: Recepția organizată la ambasada României de la Washington în urma aderării la FMI// Sursă: Arhiva personală a fostului ministru de Finanțe Florea Dumitrescu