Cum arată locul în care România își ține aurul. „Bătrâna de pe strada Threadneedle” păzește sute de mii de lingouri, în seifuri cu chei de un metru
Cea mai mare parte a rezervelor de aur ale României se află sub străzile din centrul Londrei, în vistieria contruită sub Banca Angliei acum aproape trei secole. „Bătrâna de pe strada Thredneedle”, o poreclă dată băncii centrale a Marii Britanii pornind de la o caricatură devenită ”virală” la sfârșitul secolului al XVIII-lea, este al doilea cel mai mare depozitar de aur din lume, după Federal Rezerve din Statele Unite, și găzduiește aproximativ 400.000 de lingouri de aur. Aproximativ 1% din întreaga cantitate de metal prețios provine din România, care și-a trimis rezerva de aur în tranșe, între anii 1999 și 2002, într-un cont deschis înainte de 1989.
Banca Angliei a împlinit, pe 27 iulie, 329 de ani de la înființare. Sediu de pe strada Threadneedle din Londra a fost inaungurat acum 289 de ani, dar vistieria în care aproximativ 30 de țări și-au trimis mare parte din aur s-a construit mai recent.
”Bătrâna doamnă” de pe strada Thredneedle păzește în prezent aproximativ 60% din rezervele de aur ale României.
Înființată pentru a susține cheltuieli de război
Banca Angliei a început ca o unitate privată, care avea să acționeze ca un bancher al Guvernului și a fost fondată în primul rând pentru a finanța efortul de război împotriva Franței, purtat între 1689 și 1697, de către William al III-lea împotriva lui Ludovic al XIV-lea al Franței.
În schimbul unui împrumut de 1,2 milioane de lire sterline acordat regelui, celor 1.272 de acționari li s-a acordat o Carta Regală, la 27 iulie 1694, sub titlul „Guvernatorul și Compania Băncii Angliei”.
Carta regală originală din 1694, acordată de regele William și regina Maria, care erau doi dintre acționarii inițiali, a explicat că Banca a fost înființată pentru a „promova binele public și beneficiul poporului nostru”.
Banca Angliei s-a deschis pentru afaceri la 1 august 1694, iar prima sa casă a fost Sala Companiei Mercers din Cheapside, cu mese „mobilate cu pixuri, cerneală, hârtie și nisip”. Avea un personal de doar 17 funcționari și doi paznici. În câteva luni, sediul s-a dovedit a fi inadecvat, iar în decembrie același an, banca s-a mutat la Grocers’ Hall din apropiere.
În 1724, Banca a cumpărat casa din Threadneedle Street a lui Sir John Houblon, primul guvernator. Clădirile învecinate au fost achiziționate treptat și, până în 1792, întregul amplasament actual era în posesia băncii.
Pe măsură ce s-a consolidat și numărul de angajați a continuat să crească, ajungând la 81 până în 1720, Banca a început să se gândească să cumpere spații proprii. Așa s-a ajuns, în 1724, la achiziționarea proprietății din Threadneedle Street, pentru 15.000 de lire sterline. Cea mai importantă clădire de pe amplasament a fost casa mare ce fusese ocupată de Sir John Houblon, primul guvernator al Băncii, până la moartea sa, în 1711 și unde încă mai locuia văduva acestuia.
Întrucât casa doamnei Houblon era accesibilă doar printr-o alee între alte clădiri și, prin urmare, nu era bine plasată pentru transformare în nou sediu al băncii, s-a hotărât să se elibereze terenul și „să se continue clădirea complet nouă”. Astfel, a fost desemnat un Comitet pentru Construire, „pentru a primi propuneri de la artiști” pentru construirea unei noi bănci.
În 1734, Banca Angliei s-a mutat pe locul de pe strada Threadneedle, unde se află și astăzi. În următorii 100 de ani, Banca a cumpărat proprietăți adiacente, până când a ajuns să dețină întregul teren de 3,5 acri din inima Londrei.
De-a lungul anilor, clădirea s-a extins, iar în prezent, sediul central din Threadneedle Street este o clădire cu șapte etaje deasupra solului și trei etaje sub nivelul solului, arată sursele publicate pe site-ul băncii.
De unde îi vine numele de „Bătrâna de pe strada Threadneedle”
Între 1925 și 1939, arhitectul Băncii Angliei, Sir Herbert Baker, a demolat ceea ce a devenit cunoscut drept „vechea bancă” sau „Banca lui Soane”. Vechea bancă, proiectată de arhitectul Sir John Soane, era considerată una dintre bijuteriile arhitecturale ale Londrei. Sir Herbert a construit un nou sediu pentru Banca Angliei pe același teren de 3,5 acri de pe strada Threadneedle.
Astăzi, Banca Angliei este practic sinonimă cu strada Threadneedle, care a fost casa sa în ultimii 289 de ani, dând naștere termenului familiar „The Old Lady of Threadneedle Street” („Bătrâna de pe Strada Threadneedle”).
Porecla „The Old Lady of Threadneedle Street” a apărut pentru prima dată tipărită în caricatura lui James Gilray, publicată în 1797, în timpul războaielor împotriva Franței revoluționare. Guvernul britanic a făcut cereri continue pentru aur, ceea ce a dus în cele din urmă la forțarea Băncii să suspende plata propriilor bancnote în aur și să emită, pentru prima dată, bancnote de 1 liră sterlină și 2 lire sterline.
Prim-ministrul William Pitt cel Tânăr este prezentat încearcând să „curteze” aurul unei bătrâne care reprezintă Banca Angliei, îmbrăcată într-o rochie din noile bancnote de 1 liră sterlină, în timp ce stă pe cufărul cu aur.
Cât aur este în vistieria Băncii Angliei
Banca Angliei are unul dintre cele mai mari seifuri de aur din lume.
„Suntem al doilea cel mai mare custode al aurului din lume, după Rezerva Federală din New York. Seifurile noastre de aur conțin aproximativ 400.000 de lingouri de aur”, potrivit site-ul băncii.
„Oferim custodie în siguranță pentru rezervele de aur ale Regatului Unit și pentru alte bănci centrale. Acest lucru sprijină stabilitatea financiară, oferind băncilor centrale acces la lichiditatea pieței de aur din Londra. De asemenea, oferim conturi de aur anumitor firme comerciale care facilitează accesul băncilor centrale la piața de aur din Londra”, precizează banca.
Dintre cele 400.000 de lingouri, doar două aparțin propriu-zis băncii și sunt expuse în muzeul instituției bancare.
Lucruri mai puțin știute despre lingourile de aur din Banca Angliei
Într-un extrem de rar demers jurnalistic, reporterii de la BBC au coborât în vistieria sediului central al Băncii Angliei, iar reportajul publicat în aprilie 2016 conține detalii exclusive.
Vistieria se întinde pe 27.870 de metri pătrați de sub cartierul financiar din inima capitalei Marii Britanii. Acolo, sub trotuarul și navetiștii străzii Threadneedle, se întinde un labirint de opt seifuri de aur ale Băncii Angliei, fiecare stivuit cu lingouri de aur în valoare totală de aproximativ 141 de miliarde de lire sterline (200 de miliarde de dolari, la valoarea din 2016 – n.r.).
Lingourile stau pe rafturi albastre numerotate. Fiecare lingou cântărește exact 400 de uncii troy (aproximativ 12 kg), care valorează în prezent aproximativ 350.000 de lire sterline (500.000 de dolari), cu mult mai mult decât prețul mediu al unei case în Marea Britanie.
Fiecare lingou arată, subtil, diferit, în funcție de locul în care a fost prelucrat. Unele bare au margini înclinate pentru a le face mai ușor de ridicat, altele seamănă mai degrabă cu o pâine.
- Aproximativ o cincime din tot aurul deținut de guvernele lumii se află la Londra.
- În total, 6.256 de tone de aur sunt depozitate în seifuri în și din jurul Londrei, în valoare colectivă de aproximativ 172 de miliarde de lire sterline (248 de miliarde de dolari).
- Numai seifurile Băncii Angliei dețin 5.134 de tone, inclusiv rezervele oficiale ale Trezoreriei Marii Britanii și marea majoritate a aurului fizic tranzacționat la Londra.
- Aurul deținut de alte 30 de țări se află, de asemenea, în aceste seifuri, împreună cu tezaurele a aproximativ 25 de bănci.
Vistieria se deschide cu chei de un metru
Depozitarea activelor într-un seif imens ar putea părea mai potrivită pentru o monarhie Tudor decât pentru o bancă centrală modernă.
Dar Banca Angliei încă folosește nu numai seifuri, ci mai multe chei lungi de aproape 1 metru (91,44 cm) pentru acces.
Oamenii din interior cred că doar accesul electronic ar putea fi mai ușor de abuzat. Trebuie totuși să rostești o parolă într-un microfon și un computer potrivește vocea ta cu o probă salvată.
Capacitatea de adăpostire a aurului are limite care țin de natura solului pe care este construită capitala Marii Britanii, arată BBC.
Risc de scufundare
Deoarece o mare parte din orașul Londrei se află pe sol argilos și pentru că aurul este o substanță atât de densă, aici sunt impuse limite pentru ca vistieria, cu tot cu bancă, să nu se scufunde în lut.
Aceasta este o problemă mai mică în alte orașe. În Manhattan, care se află pe teren stâncos, Banca Rezervei Federale poate stivui lingouri de la podea până la tavan.
Ca urmare, există restricții cu privire la cât de mult aur poate fi stivuit în seifurile băncii. La nivelul superior, lingourile de aur pot fi stivuite doar la patru paleți înălțime. Pe partea de jos, acestea pot fi stivuite doar până la șase.
Aceasta înseamnă că Londra trebuie să-și răspândească aurul mai mult pentru a preveni scufundarea și are nevoie de mai multe seifuri de dimensiuni mai mici.
Potrivit BBC, la momentul publicării reportajului, existau șapte seifuri/vistierii mai mici în interiorul M25 (autostrada care înconjoară Londra Mare), deținute de bănci precum JP Morgan și HSBC, inclusiv trei la companiile de transport din jurul Aeroportului Heathrow.
Cât aur românesc este la Londra
Conform celor mai recente cifre ale băncii, din 1 iunie, în seifuri sunt păstrate 163.992.000 de uncii troy aur pur. Cantitatea ar fi echivalentă cu 5.622 de tone de aur.
Din această cantitate, rezervele trimise în custodie de România cântăresc cam 1%.
- Conform cifrelor oficiale, la 30 iunie 2023, nivelul rezervei de aur a României s-a menţinut la 103,6 tone, dintre care 61,2 tone aflate în custodie la Banca Angliei.
- În condiţiile evoluţiilor preţurilor internaţionale, valoarea acesteia s-a situat la 5,849 miliare de euro.
- Este vorba, în total, de 3,332 milioane de uncii aur pur, conform rapoartelor oficiale ale BNR.
Rezervele internaţionale ale României (valute plus aur) la 30 iunie 2023 au fost de 59,266 miliarde de euro, faţă de 59,192 miliare de euro la 31 mai 2023.
Raportul pe anul trecut arată cât de mult a crescut valoarea aurului României. Anul 2022 a consemnat o consolidare a nivelului rezervelor internaționale ale României. La 31 decembrie 2022, acestea însumau 52,3 miliarde de euro, în creștere cu 6,5 miliarde de euro față de sfârșitul anului 2021, în principal ca urmare a majorării rezervelor valutare (până la 46,6 miliarde de euro).
Din punct de vedere valoric, rezerva de aur a României a înregistrat o creștere de 313 milioane de euro față de finele anului 2021 (până la 5,669 miliarde de euro), ca urmare a creșterii prețului aurului pe piețele internaționale, raportat la moneda euro.
Conform raportului BNR, statul român a avut cheltuieli în valoare de 365.000 de lei în 2022, față de 362.000 de lei în 2021, care reprezită taxe de stocare plătite pentru cantitatea de aur aflată în depozitul extern.
Momente-cheie din evoluția stocului de aur al României
Cantitatea de aur pe care a deținut-o România în ultimii 140 de ani a depins, în mod evident, de regimul și politica vremii, așa cum a detaliat guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, recent, în dezbaterea asupra lucrării „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României (1880-2020)”, volum pe care l-a coordonat.
Șeful băncii centrale a prezentat cronologia achizițiilor de aur, dar și a pierderii cantităților gajate în schimbul mărfurilor sau a acoperirii datoriei externe a țării.
În primul deceniu de activitate, Banca Națională a României a avut în tezaurul său cantități foarte mici de aur, deoarece ea funcționa conform regulilor bimetalismului din Uniunea Latină; moneda națională, leul, avea acoperire atât în aur, cât și în argint, iar în evidențele BNR exista rubrica „metale prețioase”, fără să se facă distincție între aur și argint.
Prin legile din 1890-1892, România a adoptat monometalismul aur (sistemul monetar Gold Standard), argintul din tezurul BNR a fost schimbat în aur și stocul a crescut treptat. Exportul, în principal de cereale, a contribuit la această evoluție favorabilă.
În 1915, stocul de aur ajunsese la 64 de tone, pentru ca, în anul următor, să atingă peste 143 de tone. Această creștere spectaculoasă se explică prin măsurile luate din 1915 – 1916, când s-au introdus taxele de export la cerealele românești, taxe ce erau achitate de importatori în „aur efectiv”. Plata acestor taxe de export în aur a dus la apariția primelor conturi în aur ale BNR în străinătate, la Banca Angliei și la Reichsbank.
În decembrie 1916 și iulie 1917, au avut loc cele două transporturi cu aur la Moscova, unde au fost depozitate 91,5 tone aur fin. La sfârșitul războiului, din cele 143 tone de aur fin, BNR avea în țară numai 1,8 kg, acesta fiind unul dintre motivele suspendării convertibilității leului în 1917.
După Unirea din 1918, datorită zăcămintelor de aur din Transilvania, pe măsură ce minele au fost repuse în exploatare, stocul de aur al BNR a ajuns, teoretic, la 165,7 tone în 1928. „Teoretic” pentru că realizarea stabilizării monetare din 1929 a impus eliminarea din bilanț a „posturilor nesigure”, dintre care două se refereau la aur, respectiv:
- Postul „aur german”, care reprezenta cele 4 tone de aur nerestituit din totalul de 23 de tone aflate în depozite la Reichsbank din 1915 – 1916. În 1923, s-au repatriat 19 tone, iar Guvernul Român s-a angajat să renunțe la restul, pentru a putea realiza pe piața internațională Împrumutul necesar Stabilizării.
- Postul „aur la Moscova” a fost scos în afara activului, dar a continuat să rămână în bilanț „pro memoria”, astfel încât, situația BNR să fie prezentată „cât mai clar cu putință”, dar „să se arate că BNR n-a înțeles să renunțe a-și valorifica drepturile ei asupra acestui stoc metalic”.
După 1930, stocul de aur al BNR a crescut continuu până în anul 1944, când s-a atins maximul istoric de 244 tone aur fin, din care 192 tone în țară și 51,7 tone în străinătate.
Stocul de aur din țară a provocat serioase îngrijorări în anii celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost ascuns mai întâi la Sinaia și apoi la Tismana. Peștera din muntele Stârmina de lângă mănăstirea Tismana a fost deschisă în decembrie 1944 pentru scoaterea celor 10 tone de aur în vederea baterii celebrilor cocoșei (denumirea populară pentru emisiunea Ardealul nostru, sau Trei Regi).
O dată cu terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, a urmat un deceniu catastrofal pentru stocul de aur, care a ajuns la 51 de tone în 1954.
Guvernatorul Mugur Isărescu a spus că, împreună cu echipa, a cercetat ce s-a întâmplat și a avut surpriza să constate că, pentru intervalul 1947 – 1952, ieșirile de aur nu au fost contabilizate în bilanțurile Băncii RPR – Bancă de Stat, pentru a se păstra „secretul operațiunilor”.
Experții BNR au continuat însă cercetările, au analizat documentele de la Contabilitate și, deși nici acestea n-au fost pe deplin lămuritoare, Mugur Isăresci a precizat că poate spune că aurul a folosit în următoarele scopuri:
- Importuri de cereale. Principiul lui Petru Groza „decât să flămânzească un popor și să moară de foame, mai bine renunțăm la aur“ s-a tradus în practică prin garantarea importurilor de cereale cu rezerva de aur. La scadență, țara n-a mai avut resurse să achite importurile și aurul gajat a fost pierdut.
- Achiziționarea de armament, sub presiunea URSS. Diviziile “armatei populare” au fost dotate cu tancuri, avioane și altele cu plata directă în aur.
- Plata sancțiunilor prevăzute prin Tratatul de pace de la Paris.
- Plata unor licențe din Occident, pentru tehnologie modernă necesară industrializării.
Din 1955 până în 1989, graficul înregistrează o evoluție ondulatorie, reprezentată de acumulări de aur, urmate de valorificări prin vânzări pe piața internațională, fără însă să se mai atingă vreodată jumătatea maximului din anul 1944.
În 1969, stocul a depășit 100 de tone și a ajuns în anii următori la 115 tone.
În contextul preliminariilor admiterii României ca membru al Fondului Monetar Internațional, României i s-a recunoscut dreptul de „good delivery” pe piața Londrei și a plătit contribuția în aur în 1972, anul în care a devenit prima țară din blocul comunist membră a FMI și a Băncii Mondiale.
Ultima vânzare masivă de aur a avut loc în anii 1986 – 1988, când România a dat 80 tone de aur pentru achitarea anticipată a datoriei externe.
În 1989, s-a încercat refacerea stocului de aur și, pe fondul scăderii prețului metalului galben pe piața internațională, au fost achiziționate 20 de tone, care împreună cu cele 2,2 tone din producția internă au dus stocul de aur al BNR la 67,6 tone de aur fin. De la acest nivel al stocului de aur a plecat România în 1990.
Până în anul 2000, Banca Națională a României a achiziționat circa 36 de tone de aur, ajungînd la un nivel al rezervei internaționale de aur de 103,6 tone. Principalele surse de creșterea a rezervei de aur în perioada 1990-2000 a fost conversia argintului existent în 1990 în tezaurele BNR (din care au rezultat 11 tone de aur fin) și achiziții din producția internă de 19,3 tone.
Mugur Isărescu a a dezvăluit cum se derula o operațiune de cumpărare masivă de aur. Predecesorul său în funcția de guvernator BNR, Decebal Urdea (decedat în 2018), care a fost direct implicat în achiziționarea celor 20 de tone de aur în vara anului 1989, i-a destănuit semnificația ordinelor cifrate transmise la Berna, respectiv: „o primăvară” era ordinul de a se achiziționa o tonă de aur fin, iar „o toamnă” însemna cumpărarea a 500 de kg de aur fin.
Dezbatere asupra lucrării „Evoluția stocului de aur al Băncii Naționale a României (1880-2020)”:
Sursa galerie foto: Profimedia
CITEȘTE ȘI:
Care este cea mai veche stațiune de pe litoralul românesc și cine a pus piatra de temelie