EXCLUSIV VIDEO | Metodele păguboase de privatizare din anii ‘90. Cum li s-a ”vândut” muncitorilor iluzia că devin proprietarii fabricilor comuniste
This browser does not support the video element.
Căderea comunismului în 1989 a lăsat României capitaliste peste 80 de fabrici. Despre ce s-a întâmplat cu coloșii industriali ai epocii socialiste, cum au fost falimentate întreprinderi profitabile, cum s-a ajuns la metodele păguboase MEBO și ”Cuponiada”, ce rol au avut falșii investitori strategici și cum s-au făcut tranzacții de culise care au ”privatizat” comunismul și au adus succes ”învârtiților” tranziției, vorbim în acest episod din serialul marilor privatizări eșuate.
Analiștii vorbesc despre un demaraj întârziat al procesului de privatizare din România în anii ‘90. În 1991, în fosta Germanie de Est, economia devenise majoritar privată. Polonia vânduse unor firme de renume zone importante din economia națională, în timp ce unele componente industriale cruciale de pe vremea comunismului le-a păstrat și le-a relansat prin retehnologizări și adaptări la piața mondială.
În acest timp, liderii politici de la București orbecăiau încă prin ceața post-comunismului. Încă nu definiseră bine și clar ce este privatizarea, cum trebuie făcută și de către cine.
- România se căznea să înceapă privatizarea. Această întârziere a produs erori economice ca într-un principiu al dominoului.
- Retrocedarea proprietăţilor era blocată sau parțială. Privatizarea nu se făcea integral.
- Existau temeri pentru costurile sociale, ceea ce aducea inevitabil și costuri electorale. Un muncitor disponibilizat însemna un vot negativ la alegeri.
- Fabricile și uzinele scoase la vânzare trebuiau împărțite între stat şi investitori privați.
MEBO (Management and Employee Buyout), emiterea de cupoane, invocarea unor investitori strategici – care nu mai veneau – au fost metode ineficiente și păguboase.
MEBO, iluzia proprietății
”Trebuie să avem în vedere diferitele forme în care s-a făcut privatizarea, contextul politic al acelor vremuri și susținerea pe care resursele naționale o puteau da unui astfel de proces. De ce spun că au existat diverse forme? Pentru că privatizarea a îmbrăcat ipostaze variate, unele având un vădit conținut ideologic, altele având un vădit caracter oneros.
Mai precis, între 1990 și 1995, forma preponderentă de privatizare a fost privatizarea prin MEBO, adică privatizarea către personalul, către salariații întreprinderilor. De ce s-a făcut asta? Firește, în primul rând pentru a se găsi o formă hibridă care să dea salariaților sentimentul că sunt în continuare proprietari, așa cum erau în perioada de dinainte de 1989, în al doilea rând, pentru că, între timp, apăruseră acele cupoane de privatizare; în al treilea rând, pentru că absența unor investiții străine nu permitea o absorbție a capitalului autohton într-o formă consistentă de privatizare. Dar, efectul privatizării prin MEBO nu a fost per ansamblu favorabil, pentru că, neexistând o capacitate investițională, firmele nu au performat.
În al doilea rând, vă imaginați că salariații, fiind proprietari, nimeni nu putea să dea salariații afară, și asta a întârziat pe o perioadă destul de lungă o reformă reală pe piața muncii.
În al treilea rând, încetul cu încetul, directorii de dinainte de 1989, care au rămas practic reprezentanții proprietarilor în noile companii, și-au păstrat influența. A fost o directocrație care a înlocuit în plan economic nomenclatura și centralismul economic de dinainte de 1989.
Metoda MEBO a mers până dincolo de anul 2000. Dar, repet, per ansamblu, ea nu a făcut decât să întârzie niște reforme, cum a fost reforma pe piața muncii, să întârzie niște scadențe, cum ar fi niște insolvabilități inevitabile și să inoculeze oamenilor un sentiment iluzoriu de a fi proprietari”, spune Varujan Vosganian, economist și fost ministru al Economiei între 2012 și 2013.
Toate aceste erori ale privatizării în masă au făcut ca tranziția spre capitalism a României să întârzie enorm.
Cuponiada, privatizare iluzorie, pe model sovietic
O altă etapă iluzorie a privatizării a fost prin distribuirea de ”cupoane de privatizare” primite de la stat, în perioada 1991-1994, de la diferite firme de stat. Presa a denumit ironic acest proces ”cuponiada”.
Condiția pusă era ca cetățenii care primeau în mod gratuit aceste cupoane să fi avut 18 ani împliniți la finalul anului 1990. Astfel, peste noapte, fără să știe care era valoarea lor reală, aproximativ 18 milioane de români au primit astfel de cupoane, devenind acționari la companiile statului. Unii din aceștia nu le-au fructificat niciodată, unii le-au vândut pe nimic, iar alții au decedat între timp.
Toate aceste tehnici de împroprietărire a cetățenilor români cu felii din averea fostului stat comunist au făcut ca această privatizare în masă să semene mai mult cu cea din Rusia abia scăpată de ideologia sovietică, decât cu cea din foste state comuniste: Polonia, Cehia sau Ungaria.
”Modelul de privatizare este cel sovietic. Acea privatizare în masă și împărțirea unor cupoane valorice la cetățeni, urmată de întârzierea posibilității de tranzacționare a acestor cupoane au făcut ca persoanele deținătoare de acele cupoane să le tranzacționeze pe piața neagră și anumite persoane să stocheze aceste cupoane. Când au început să se tranzacționeze aceste cupoane, atunci s-a văzut că valorile acelor cupoane erau mult mai mari decât cele cu care fuseseră cumpărate de la cetățeni: de la 1 la 100 până la 1 la 2. Și abia atunci s-a văzut care au fost industriile importante din România”, spune analistul Cosmin Păcuraru.
Procesele de privatizare post-comunism, un succes doar pentru ”învârtiții” tranziției
Drumul spre iad este pavat întotdeauna cu bune intenții. Marile devalizări din averea statului și acumulările de capital rapide făcute de anumite grupuri de interese s-au operat sub aparenta generozitate a statului care lăsa impresia cetățenilor săi că pot deveni proprietari și capitaliști. Eficiența acestei metode a mers spre zero. Succesul parțial al acestui tip de privatizare a aparținut învârtiților tranziției, care au făcut bani ocolind legea și fiscul.
”Scopul privatizării, evident că este acela de a da viață, de a da suflu, unei companii, de a face o companie mai performantă. În realitate, multe din aceste privatizări au sfârșit, după această privatizare prin metoda MEBO, prin concentrarea acțiunilor în mâna a doar câteva persoane, care, ulterior, au vândut activele acestor companii, iar companiile au sfârșit prin a da faliment.
Deci, dacă privim din această perspectivă, aceste procese de privatizare nu au fost de succes. Succesul parțial a aparținut unui grup de persoane inițiat și care, de cele mai multe ori, era un grup care nu a operat cu cele mai corecte instrumente și metode de privatizare”, spune Stere Farmache, fost director general și președinte al BVB.
Ofițeri acoperiți ai fostei poliții politice comuniste au ”privatizat” comunismul
Istoricul Marius Oprea consideră că metoda MEBO de privatizare a dus la un fenomen denumit privatizarea averii statului comunist de către ofițeri ai fostei Securități, care au devenit peste noapte, grație acestei metode, noul club al oligarhilor români.
În opinia sa, peste două mii de foști ofițeri acoperiți ai fostei poliții politice comuniste au reușit să ”privatizeze” comunismul, iar azi sunt oameni de afaceri bogați, cu conturi în băncile din străinătate, dar, în același timp, și pensionari de lux, beneficiind de pensii speciale din partea statului român, pensii acordate celor care au lucrat în structurile de forță ale statului român.
Acești beneficiari cu epoleți ai avantajelor tranziției sunt și cei care au lansat lozinca manipulatoare printre muncitorii din anii ’90 – «Noi nu ne vindem țara !» -, pentru a împiedica venirea unor investitori importanți din străinătate pe piața românească. Acest slogan a făcut mult rău dezvoltării unui capitalism sănătos în România.
Discursul populist de tip național-comunist alimentat în acea perioadă a dus la întârzierea unei privatizări autentice și a absorbției de capital străin prin firme de notorietate din Occident.
”Multă vreme, în România, s-a făcut multă propaganda și s-a bătut șaua pe acea metodă MEBO de privatizare, care era des folosită la începutul anilor ‘90. Asta a fost doar o formulă pentru ca persoane interesate și cunoscătoare ale bonității unei firme să pună pur și simplu mâna pe ea și apoi practic să o vândă la bucată, să o distrugă, cu mari beneficii financiare și rapide beneficii financiare, însă.
A fost cazul multor firme care aveau o foarte bună bonitate la momentul respectiv. Mă gândesc la întreprinderea de antrepriză a construcțiilor industriale din străinătate, prin care, de pildă, până pe la sfârșitul Guvernului Radu Vasile, se derulau încă investițiile statului român la centrala de la Krivoirog. În centrala acestei întreprinderi erau vreo 150 de ofițeri de securitate care controlau toate aceste investiții ale României socialiste în țări din Orientul Apropiat sau, de pildă, în Ucraina.
Aceștia au intrat pur și simplu intermediari în posesia tuturor acestor contracte și s-au îmbogățit peste noapte prin metoda MEBO, devenind ei acționari la ceea ce înainte controlaseră în numele statului român, punându-și practic propria taxă pe contracte derulate de statul român sau intrând în posesia unor creanțe care, altfel, ar fi trebuit să revină statului român, nu lor ca privați.
Această metodă MEBO, utilizată în fosta URSS pentru crearea oligarhilor sub controlul puterii, a dus și la noi la crearea acestei oligarhii securiste. Este vorba de securiștii care nu au mai intrat în Serviciul Român de Informații, dar, sub protecția și cu informațiile colegilor lor, s-au putut realiza ca oameni de afaceri și ca susținători ai anumitor forțe politice”, spune istoricul Marius Oprea.