Scenarii Morgan Stanley: „Căsătoria în stil italian” nu este o soluție viabilă pentru zona euro
Costurile pe termen lung ale menținerii Greciei în zona euro ar putea fi mult mai ridicate decât pagubele imediate provocate de posibila revenire a statului la drahmă, potrivit unei analize care face o paralelă între situația actuală a Europei și consecințele reunificării Italiei în secoul XIX.
Articolul, publicat de Financial Times, aparține lui Edward Chancellor, expert în istorie financiară, jurnalist și, din 2008, strateg la fondul de investiții GMO din Boston.
Materialul se bazează pe o analiză publicată la începutul lunii mai de banca americană de investiții Morgan Stanley, care discută patru posibile scenarii în care ar putea evolua criza datoriilor de stat din zona euro.
Cel mai optimist deznodământ al crizei ar fi convergența politică și economică a statelor din zona euro, în următorii ani, însă în lumina evenimentelor recente scenariul pare implauzibil.
O altă variantă ar fi convergența economică a statelor din zona euro fără o uniune politică, însă reformele necesare pentru atingerea acestui obiectiv reprezintă soluții pe termen lung, incompatibile cu instabilitatea politică antrenată de austeritatea severă din sudul zonei euro.
Pentru a redeveni competitivă din punct de vedere economic în raport cu Germania, Spania ar avea nevoie de scăderea costului muncii cu cel puțin 20%, iar o devalorizare internă de o asemenea magnitudine este imposibil de realizat într-o țară cu șomaj de 25% și o datorie a sectorului privat nefinanciar care depășește 200% din PIB.
Al treilea scenariu descris de Morgan Stanley este autosugestiv – destrămarea zonei euro – în contextul absenței voinței politice pentru convergență economică. Costurile economice și financiare și complexitatea juridică a dizolvării zonei euro sunt imposibil de calculat sau anticipat, de la statutul instrumentelor financiare denominate în euro la impactul asupra Uniunii Europene ca întreg, despre care nu se știe dacă mai poate exista după desfacerea uniunii monetare.
Al patrulea scenariu la care face referire Morgan Stanley este supranumit „Căsătoria în stil italian”, după filmul din 1964 cu același nume. Banca se referă la reunificarea Italiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când întreaga țară, în forma actuală, a adoptat o monedă unică.
La acea dată, nordul Italiei se bucura de mult mai multă prosperitate decât sudul, cu un venit mediu cu circa 20% mai ridicat. Sudul țării nu era însă nici pe departe subdezvoltat, având avantajele unei populații mai numeroase și mai multor locuri de muncă în industrie decât regiunile nordice.
Istoria economică a Italiei în următorii 150 de ani este definită în principal de divergențele persistente dintre nord și sud. Decalajul salarial a început să crească la scurt timp după reunificare. În prezent, venitul mediu din nordul Italiei este cu aproximativ 70% mai ridicat decât în sud.
Între timp, sudul s-a confruntat constant cu șomaj ridicat, sărăcie și o lipsă perpetuă de oportunități economice, care a antrenat fenomenul emigrării.
Desigur, diferențele de natură culturală dintre cele două regiuni au contribuit la dezvoltarea situației, însă principalul vinovat pare să fie uniunea monetară a Italiei.
Productivitatea din sudul țării a crescut mai încet decât în nord, iar spre sfârșitul secolului XIX sectorul agricol a început să se confrunte cu o concurență dură în privința prețurilor din partea Lumii Noi. Dacă Regatul celor Două Sicilii ar fi continuat să existe, moneda din regiune ar fi fost cu siguranță mai scăzută în valoare față de moneda unică italiană, sprijinind competitivitatea economiei locale.
Moneda adoptată de Italia după unificare s-a apreciat însă timp de câteva zeci de ani, subminând tot mai mult competitivitatea economică a sudului.
Italia a reușit să rămână unită datorită transferurilor fiscale uriașe din nord spre sud, care continuă și în ziua de azi. Economiștii plasează aceste transferuri la 4-5% din PIB pe an. Fluxul de subvenții acordat sudului a menținut veniturile de acolo la niveluri nesustenabile economic, alimentând șomajul, iar proiectele mari de infrastructură și dezvoltare finanțare de nord a antrenat corupția și a hrănit organizațiile criminale.
Transferurile fiscale au ajutat Italia să-și mențină unitatea politică, însă cu costuri enorme, iar extrapolarea acestui scenariu la nivelul zonei euro anunță un viitor sumbru pentru Europa, cu adâncirea divergențelor și întreținerea unui echilibru economic artificial în Grecia și celelalte state din sud.