Carbonul – un produs nedorit, dar pentru care va trebui sa plătim

Pe data de 6 iulie 2021, Net-Zero Asset Owner Alliance (un grup de investiții sub patronajul ONU constituit din 40 de instituții și coordonând un fond de investiții de circa 6.6 Trilioane USD) a emis o poziție care susține necesitatea implementării unui preț global al carbonului.

Actualmente, numai 20% din carbonul emis global este taxat în vreun fel (fie prin mecanisme ETS sau taxare directă). Absența unei poziții globale pe marginea acestui subiect subminează tranziția către o economie nepoluantă și îngreunează implementarea scopurilor asumate de reducere a traiectoriei încălzirii globale la 1.5C.

Poziția Net-Zero Asset Owner Alliance vine într-un context politic în care Uniunea Europeană intenționează să introducă o modalitate de taxare pentru carbon pentru o serie de produse importate în UE precum cimentul, oțelul sau produsele chimice. UE ia în considerare implementarea unui mecanism (CBAM – Carbon Border Adjustment Mechanism) ce are extindă regulile ETS – Emissions Trade System (Sistemul de Comerț cu Emisiile) și pentru produsele importante în UE.

• ETS funcționează ca și o piață a emisiilor.
• Fiecărui producător din UE îi este alocată anual o anumită cotă de emisii.
• Dacă depășesc aceste cote, producătorii riscă penalități foarte mari.
• Dacă însă ei implementează tehnologii ce reduc emisiile aceștia pot avea o parte din cotă neutilizată și respectiv o pot vinde altor producători care nu se încadrează în propria alocare.
• Prin intermediul acestui mecanism UE încearcă să încurajeze inovarea și să descurajeze poluarea excesivă.

O abordare justă pentru producătorii UE și non-UE

CBAM își propune să asigure o abordare justă pentru producătorii UE și non-UE. La momentul actual orice producător UE participă în cadrul EU ETS prin intermediul căreia sunt nevoiți să plătească un preț pentru excesul de carbon emis în procesul de producție și să se conformeze unui calendar de reducere a emisiilor de carbon.

Cerințe care la momentul actual nu se aplică producătorilor non-Europeni care exportă produse către UE. Aceștia trebuie sa urmărească legislația țării în care sunt amplasate unitățile de producție, cu puține excepții însă, alte state nu implementează politici la fel de stringente ca și cele implementate de UE, respectiv companiile pot profita de costuri mai mici pentru emisii, notează dr. Sorin Cebotari pentru Infoclima.

Lipsa componentei de cost pentru carbon emis oferă un avantaj producătorilor non-UE. Acest dezechilibru distorsionează competiția, reduce profitabilitatea companiilor europene și poate duce la relocarea unităților de producție în afara UE pentru a evita costurile de carbon. Relocarea producției în afara UE nu rezolvă însă problema poluării cu carbon, ci mai degrabă creează alte probleme pentru UE cum ar fi diminuarea veniturilor din taxe și impozite în UE sau creșterea șomajului în anumite regiuni.

Dincolo de aspectul financiar însă, poluarea cu carbon este o problemă globală iar faptul că emisiile au loc în afara UE nu înseamnă că impactul acestor emisii este localizat. În acest context UE încearcă să asigure o abordare universală care ar încuraja companiile să inoveze și își reducă emisiile de carbon pentru a putea fi competitive pe piața europeană.

Ce sunt costurile de carbon și de ce e necesar să plătim pentru carbon?

Dioxidul de Carbon (CO2) este un gaz cu efect de seră: absoarbe căldură și o emite la un ritm mai lent ulterior. Încălzită de soare, Terra precum și oceanele radiază energie termică, căldură.

Diferit de oxigen și azot, dioxidul de carbon absoarbe această căldură și o radiază în atmosferă în decursul unei perioade mai lungi de timp (similar cu cărămizile dintr-un cuptor).

Fără acest efect de seră temperaturile pe planeta noastră ar fi negative. Totuși creșterea rapidă a cantității de dioxid de carbon în atmosferă a dus la o creștere constantă a temperaturilor globale.

În termeni practici carbonul este o externalitate negativă în cursul producției anumitor bunuri. În cazul cimentului, oțelului sau a unor produse chimice, cantitățile de carbon eliberate în atmosferă în procesul de producție sunt considerabile. Astfel de exemplu în procesul de producția a unei tone de ciment se eliberează circa 600-700 kg de dioxid de carbon. În acest context, numai industria cimentului contribuie cu circa 7% din emisiile globale de carbon.

Această externalitate are însă un impact global și anume creșterea temperaturilor globale și multitudinea de efecte negative asupra agriculturii, alimentației, sănătății și bunăstării socio-economice globale. Respectiv scopul global de a reduce ritmul încălzirii globale este strâns legat de necesitatea de a reduce poluarea cu dioxid de carbon.

În acest sens una din cele mai bune modalități de a reduce cantitatea de dioxid de carbon eliberată în atmosferă este încurajarea producătorilor să reducă poluarea în cadrul procesului de producție. În acest mod am putea introduce un mecanism de piață care ar fi echitabil față de toți actorii și ar încuraja inovarea analizând în același timp inacțiunea.

Mecanismele pe care le avem la îndemână

Există două tipuri de mecanisme care pot fi aplicate:

• ETS
• Taxa pe carbon.

Emission Trade System – este un mecanism în cadrul căruia fiecărui producător îi este alocată o cotă de emisii, odată depășită această cotă, producătorul trebuie să cumpere cote adiționale sau să investească în proiecte care reduc surplusul de emisii. Aceste cote sunt în continuă descreștere, încurajând astfel producătorii să investească în R&D și respectiv să prioritizeze reducerea poluării pe termen lung.

Avantajul ETS este posibilitatea de implementa un plan de reducere a emisiilor și de menținerea a unei limite generale a emisiilor atât pentru întreaga economie cât și pentru anumite industrii. În același timp, implementarea ETS necesită monitorizări constante ale emisiilor și o cooperare cu producătorii. Acest tip de transparență este destul de greu de atins dacă vorbim despre o cooperare globală.

Taxa pentru Carbon – stabilește un preț, o taxă pentru carbon emis fie în procesul de producție sau în procesul de ardere a combustibililor fosili. Aceasta este universală și urmărește același scop ca și ETS-ul, încurajarea reducerii emisiilor de carbon prin intermediul instrumentelor financiare. Companiile care vor avea emisii de carbon mai mici vor plăti respectiv o sumă mai mică ca și taxă.

Avantajul acestui mecanism este simplitatea lui și posibilitatea de a implementa o astfel de taxă la nivel global. Acest sistem ar oferi un stimul puternic pentru reducerea emisiilor însă nu ar oferi posibilitatea de a implementa un plan/calendar de reducere a emisiilor deoarece nu exista o limită/cotă ca și în cazul ETS. Practic pentru o taxă de carbon ar trebui să ne încredem mai mult pieței și motivației comerciale a companiilor de a reduce cheltuielile.

Care sistem este mai bun?

Nu există un răspuns direct la această întrebare, notează dr. Sorin Cebotari. Experiența UE arată că un mecanism de tipul ETS poate fi eficient pentru a seta și urmări implementarea unui sistem de reducere a emisiilor de carbon. Mai mult decât atât, un mecanism de tipul ETS poate oferi o predictibilitatea sporită a politicilor publice pe termen lung.

Totuși, implementarea unui ETS global ar fi extrem de dificilă având în vedere diversitatea legislativă și dificultatea de a implementa un sistem universal transparent de măsurare a emisiilor și de monitorizare a utilizării cotelor de emisii.

Cine plătește pentru dioxidul de carbon

O taxă de carbon, deși oferă o predictibilitate redusă, este totuși un mecanism ce ne-ar permite să promovăm inovarea și reducerea emisiilor la nivel global. Implementarea unei taxe globale ar putea fi și mai ușoară din punct de vedere politic având în vedere mecanismul relativ simplu de implementare a unei taxe în comparație cu mecanismul complex de implementare a ETS.

Producătorii sunt cei care vor plăti taxa de carbon (sau vor fi nevoiți să cumpere cote ETS). Totuși putem sa ne așteptăm că o parte din acest cost va fi “transferat” și către noi, consumatori finali. Scopul unei taxe de carbon nu este de a crește prețul produselor ci de a încuraja inovarea astfel încât tot mai mulți producători să “evite” această taxă folosind tehnologii nepoluante. Deși tehnologiile noi presupun o investiție majoră, aceasta se poate răscumpăra în timp prin intermediul unei competitivități sporite.

Elementul cheie în această ecuație este universalitatea unei astfel de taxe. În cazul în care vom avea o taxă implementată doar local sau regional, aceasta nu va face decât să sporească dezechilibrul între producătorii locali și cei externi care nu sunt supuși acestei taxe.

În acest sens, atât inițiativa UE de a condiționa accesul la piața UE în baza CBAM cât și propunerea celor de la Net-Zero Asset Owner Alliance vin să “globalizeze” costurile pentru emisiile de carbon și fundamenteze o abordare globală în vederea reducerii poluării cu dioxid de carbon.