De ce ar trebui să ne uităm mai atenți la pajiștile alpine?

Munții — refugiu pentru o gamă largă de specii

Ecosistemele formate prin efectul altitudinii coincid cu cele formate prin efectul pe care latitudinea îl are asupra condițiilor de mediu. Varietatea organismelor este astfel comprimată pe o suprafață restrânsă și un gradient altitudinal, față de o suprafață mare și un gradient latitudinal. Pe un gradient altitudinal se formează și ‘habitate insulare’ datorită topografiei și condițiilor micro-climatice diverse, notează Costin Enache pentru Infoclima.

• Pentru cei care se aventurează mai des pe munte nu este nici un secret că fiecare vale are specificul ei datorat expunerii versanților, a abrupturilor, a pantelor și a direcției generale a vântului.
• Poți străbate două văi adiacente în luna iunie, pe una să întâlnești zăpadă și porțiuni de gheață, iar pe cealaltă să suferi de căldură.
• Când la această izolare geografică și mozaic de condiții adaugi și istoria naturală, cu epoci și ere în care Pământul a ‘schimbat mai multe haine’, nu este de mirare că munții au constituit refugii pentru o gamă largă de specii.

Pentru țara noastră, Leontopodium alpinum (floarea-de-colț), de care am amintit mai devreme, și Dianthus callizonus (garofița Pietrei Craiului) sunt poate cel mai cunoscute publicului larg.

Sunt specii care, după ultima mare glaciațiune, în care ar fi ocupat zone la o altitudine mai joasă, au migrat în urma ghețarilor care s-au topit, urcând tiptil pe munte, sau au rămas izolate în populații mici ce au creat în timp o nouă specie.

La ce etaj se încadrează pajiștile alpine pe scara vegetației?

În anul 1799, un tânăr naturalist german alături de un botanist francez se aventurează într-o expediție în America de Sud și Centrală. Cei doi, pe numele lor Alexander von Humboldt și Aimé Bonpland, au cărat pe drumul lor lung de 5 ani un adevărat laborator mobil.

• Cu ajutorul echipamentelor au înregistrat în mii de carnete de teren proprietățile fizice ale mediului în care se aflau și, cu precădere, speciile de plante care îi înconjurau.
• Una dintre concluziile importante ale acestui voiaj lung, bazată pe datele empirice colectate în munți, a fost că distribuția plantelor este determinată în principal de temperatură, nu de altitudine.
• Von Humboldt a fost primul care a observat că a urca pe distanțe scurte, de câțiva zeci de kilometri, în munți, este echivalentul unei călătorii de câțiva mii de kilometri pe latitudine, spre poli.

Cred că am învățat cu toții încă din gimnaziu despre etajele de vegetație. Mai mult ca sigur au fost prezentate ca fiind zone delimitate de altitudine, deși formarea comunităților de plante este condiționată de factori pedologici, climatici și de relief, nu doar simpla prezență a altitudinii. Dar la scară mare, este ușor să recunoaștem schimbările produse de altitudine. Ca să evităm să intrăm în detalii prea tehnice, putem să ne bazăm doar pe scăderea temperaturii o dată cu altitudinea, cu aproximativ 0,65°C la fiecare 100 m altitudine.

Acest fenomen constrânge speciile adaptate la anumite condiții termice în aceste etaje de vegetație. Altitudinile prezentate sunt cifre generale, un fel de medii pe care le luăm momentan ca atare, ca să evităm subiecte precum umiditatea, tipul de sol, expoziția pantei, etc.

Astfel, la noi în țară, am învățat că stejarul și gorunul se găsesc la o altitudine de până la 500 m, apoi urmează fagul, pe care îl putem întâlni până la 1.300 m, apoi acesta dispare și întâlnim doar rășinoase, dominant fiind molidul, dar peste 1.600 m spunem că intrăm în etajul sub-alpin. Aici, temperaturile anuale nu permit creșterea arborilor, care au nevoie de un anumit număr de zile cu o temperatură peste 6°C  pentru a-și putea menține populațiile.

Peste această izotermă (linie care unește toate punctele cu aceeași temperatură, un termen introdus chiar de von Humboldt) vom întâlni specii arbustive, cu statură joasă, care au capacitatea  de a se “decupla” de atmosferă. Într-un fel, nu mai sunt dependente de temperatura aerului.

Datorită staturii joase și formei de creștere, își creează un micro-climat care le permite să mențină temperaturi mai mari în jurul organelor. Aici este etajul sub-alpin, în care găsim jnepeni, rhododendron, ienupăr și alte specii lemnoase de statură joasă. Dar până și acestea nu rezistă la temperaturile ce se întâlnesc, de obicei, la peste 2200 m altitudine în țara noastră. Aici vom întâlni doar specii ierboase, ce pot supraviețui datorită unui număr de adaptări specifice dobândite în istoria lor evolutivă.

Speciile din etajul alpin nu vor mai avea unde să migreze

Pe măsură ce temperaturile vor crește, ipoteza generală este că izoterma care separă aceste plante alpine de plantele lemnoase (ce în general folosesc mai multe resurse și înlocuiesc speciile dominante în prezent) se va ridica la altitudini mai mari.

Pentru speciile aflate la etaje de vegetație mai joase nu este o problemă pentru că migrează o dată cu temperaturile, menținându-se în condițiile pentru care sunt adaptate. Însă speciile din etajul alpin nu vor mai avea unde să migreze în sus, ceea ce ar putea duce la extincția multora dintre ele.

În munți înalți, precum Alpii sau Himalaya, există un alt etaj peste cel alpin, etajul nival, care este permanent sub zăpadă sau ghețari. Creșterea temperaturilor va conduce la topirea acestora și va lăsa loc speciilor din etajul alpin să migreze, însă efectele produse de topirea acestor cantități imense de gheață rămâne o sarcină pentru cercetare.