De remarcat că în acest moment, UE are o capacitate de import 3 ori mai mare decât cantitatea anticipată pentru a fi importată în 2050. În acest context, atât infrastructura aflată în etapa de construcție, cât și cea propusă, contribuie de fapt la creșterea unei capacități de import ne-utilizabile după 2050. De fapt, acest lucru poate duce la blocarea a circa 87 miliarde euro în proiecte de infrastructură care nu va fi necesară în următorii 30 de ani.
Reducerea consumului de gaz și creșterea eficienței energetice naționale
Uniunea Europeană a stabilit un traseu ambițios în vederea atingerii neutralității carbonului până în 2050. Acest plan, conex Acordului de la Paris, presupune o serie de măsuri imediate de reducere a poluării cu CO2. Printre aceste măsuri se numără și reducerea consumului de combustibili fosili.
Acest lucru, însă, pare să vină în contradicție cu planurile de extindere a rețelei de conducte și a terminalelor pentru gaz natural lichefiat (LNG) pentru transportul gazelor naturale în UE.
Dilema este extrem de relevantă din moment ce, pentru un scenariu de neutralitate a carbonului, UE anticipează o reducere substanțială a importurilor de gaze naturale. Conform autorilor raportului, toate scenariile curente estimează o reducere a importurilor sub 200 miliarde metri cubi de gaz pe an. Aceste scenarii au fost dezvoltate de Comisia Europeană, de Agenția Internațională pentru Energie (IEA) și de Rețeaua Europeană a Transportatorilor de Gaz (ENTSOG).
- Dacă finalizăm toată infrastructura de gaz planificată în momentul de față în UE (incluzând conductele și terminalele pentru gaz natural lichefiat), vom crește capacitatea de import cu 222 miliarde metri cubi de gaz per an – conform raportului Europe Gas Tracker.
- Totuși, aceste planuri sunt în contradicție cu angajamentele UE de a reduce emisiile de carbon, în mare parte prin reducerea consumului de carburanți fosili (gazul natural fiind unul din acești carburanți).
Sprijinul instituțiilor Europene pentru proiecte legate de sectorul combustibililor fosili este tot mai mic
Finanțarea proiectelor mari de infrastructură energetică (precum conductele de gaz sau terminalele LNG) este asigurată în proporție de ⅔ din surse publice și ⅓ din surse private.
Dincolo de suportul financiar propriu-zis, participarea la finanțare a instituțiilor publice Europene precum Comisia Europeană sau Banca Europeană de Investiții (EIB) crește credibilitatea proiectelor și în acest mod încurajează participarea actorilor privați la finanțarea proiectelor.
Totuși, sprijinul instituțiilor Europene pentru proiecte legate de sectorul combustibililor fosili este tot mai mic. Parlamentul European va vota în a doua jumătate a lui 2021 pentru o posibilă eliminare a gazelor naturale din categoria proiectelor tratate preferențial și care se pot califica pentru finanțare publică din bugetul UE prin intermediul Rețelei Trans-Europene pentru Energie (TEN-E).
Practic, există o serie de indicii că investițiile în sectorul carburanților fosili vor deveni tot mai greu de accesat. O reducere a investițiilor publice în acest sector poate duce la necesitatea de a atrage mai mulți investitori privați, care în același timp ar putea crește prețul împrumutului, dată fiind lipsa instituțiilor Europene din structura de investiții, notează dr. Sorin Cebotari pentru Infoclima.
Cât contează aceste dinamici pentru România?
Potrivit informațiilor prezentate în respectivul raport, România este lider la nivelul UE în materie de costuri totale ale infrastructurii de gaze naturale în construcție și ale celei planificate.
Astfel, țara noastră are nevoie de circa 13.3 miliarde de euro pentru a finaliza proiectele în derulare sau pe cele propuse pentru viitor.
- Partea bună este că suntem lideri în dezvoltarea unui anumit tip de infrastructură (cel puțin la nivel de planificare).
- Partea mai puțin bună e că urmărim investiții într-un sector energetic poluant și nesustenabil. Aceste investiții majore pot deveni irelevante sau puțin utilizate în doar 25-30 de ani.
Desigur, putem re-condiționa aceasta infrastructură pentru transportul de hidrogen verde. Totuși acest scenariu nu reprezintă o certitudine în momentul de față și ar fi prematur să vorbim despre posibilitatea unei astfel de recondiționări.
Un alt argument pentru menținerea acestor investiții în infrastructura de gaz în România ține de exploatarea propriilor resurse și folosirea acestora pentru consumul intern sau comercializarea în interiorul UE. În acest context nu ar trebui sa fim îngrijorați de reducerea importurilor de gaze naturale, respectiv redundanța infrastructurii de import din moment ce noi vorbim despre o infrastructură internă.
Cu toate acestea, scenariile curente arată o scădere a consumului de gaze naturale în interiorul UE, fapt ce ar duce la reducerea importurilor. Așadar, construcția unei rețele de transport mari și costisitoare poate sa nu fie obligatoriu una avantajoasă din punct de vedere financiar pe termen lung.
Ce ține de consumul intern, ar trebui să analizăm oportunitatea de a investi direct în surse regenerabile, evitând astfel necesitatea de a construi o infrastructură locală costisitoare, doar pentru a o abandona în 25-30 de ani în favoarea energiilor regenerabile.
Care ar putea fi alternativele?
Este dificil să modificăm strategiile energetice naționale „din mers”. Totuși, ar trebui să redirecționăm susținerea, atât la nivelul politicilor publice, cât și la nivelul finanțării, către proiecte de energie regenerabilă. Astfel, am putea crește eficiența energetică națională și dezvolta un plan de tranziție energetică pentru următorii 50 de ani.
În articolul său, Andrei David Korberg prezintă o listă de măsuri exacte ce ne-ar permite să reducem emisiile de CO2, mărind în același timp independența energetică națională. Printre altele el sugerează:
- Extinderea mult mai ambițioasă a capacității eoliene și solare, dat fiind prețul redus pe kWh de energie, mai ieftin decât cel oferit de energia nucleara.
- Limitarea extinderii capacităților nucleare, acestea fiind incompatibile cu integrarea surselor de energie intermitentă.
- Întreținerea, modernizarea și extinderea, după caz, a sistemelor de termoficare, o infrastructură urbană esențială pentru reducerea consumului de combustibil, și integrarea surselor de energie regenerabilă.
- Încurajarea și extinderea finanțării pentru achiziționarea de vehicule cu emisii zero, în special electrice, concomitent cu extinderea infrastructurii de încărcare.
- O strategie pe termen scurt, mediu și lung privitor la implementarea economiei circulare atât la nivel național cât și la nivel local.
Toate acestea ar trebui să pornească de la un dialog social larg în legătură cu viitorul energetic al României.