Ardealul e inima țării. Cum facem s-o ascultăm când bate?

Scrisă cu cremă de ciocolată amăruie, exact că viața noastră.

Acum o săptămâna, primărița Craiovei, Lia Olguța Vasilescu, povestea că, la ei, organizația de partid are liste până la nivel de bloc și apartament cu cei care votează și cu cine votează ei. Doamna era indignată că în Transilvania nenorociții aia de la PSD-ul local nu-s capabili de așa organizare, să fi raportat și ei aceleași succese.

Da, nu-s capabili. Transilvania are o problemă în a gândi uniform. Nu e doar ea în situația asta: întreaga Europa e așa. Când se strâng trei capete, sunt trei idei. Mai în sud, când se strâng trei capete, de obicei sunt trei beri în față. Și-o singură idee: cum să mai facem rost de niște bere moca?

Dar generalizez, știu.

Sunt oameni buni peste tot, însă parcă și bunătatea e diferită. Și statura. Blaga, cel care spunea că veșnicia s-a născut la sat, era născut lângă Alba Iulia. Ar mai fi ajuns el la concluzia asta adâncă dacă-ar fi fost argeșean de-al meu, ca să nu zic teleormănean? Bunicul, care făcuse politică înainte de război, aici, în sud, se recunoștea în ideile lui Goga, alt transilvănean. Între oamenii politici onești ai sutei de ani petrecută împreună de ardeleni și regățeni, nu știu statură mai impunătoare că a lui Maniu. Chiar și când a fost vorba de suferință, ardelenii au fost în frunte în închisorile comuniste. Biserica lor, da, aia Unită cu veneticul de Papă, a rămas alături de popor chiar și cu riscul libertății, în vreme ce ai noștri popi s-au grăbit să facă pactul cu noul Cezar, ba chiar înțelegeri secrete cu Urechea lui ciulită înspre enoriași….

Mă uitam zilele astea la mitingurile diferite ca amploare între Transilvania și Regat. De ce aceeași acțiune – negarea dreptului la vot – provoacă o reacțiune mai mare în Ardeal? O fi ciuda că nu iese Iohannis? O fi politica de partid și nicidecum spirit civic, așa cum acuză televiziunile sudiste?

Eu cred că e altceva. Aceste două țări au avut multă vreme o istorie diferită. Un mix etnic diferit. Dar mai ales stăpâni diferiți. De-o parte împărații. De altă, fanarioții.

Poate și de acolo diferența. În vremea formării conștiinței naționale, românii au fost guvernați de domni hrăpăreți puși din afară. Ați citit despre ei. Fanarioții veneau cu mandat pe perioada determinată, își plăteau funcția, la fel ca politicienii de azi și știau că trebuie să recupereze banii și să facă și alții în plus repede. Cu ajutorul pârghiilor statului, ca și acum. Aruncați o privire: modelul ăsta a rămas, și la 200 de ani distanță. Mai rău, societatea n-are anticorpi pentru el. Oamenii se lasă mituiți (cu ulei, dar mai ales cu minciuni care îi fac să se simtă bine) și după aia se lasă furați de noii fanarioți. Mari ortodocși și ei, firește.

Transilvania are o poveste diferită. Acolo principele nu era român și cea mai mare luptă era pentru identitatea culturală. Însă administrația, mai ales cea imperială, gândea pe termen lung. Promova creștere economică pe care s-o taxeze, nu taxa sărăcia, ca în regat. Și, cumva, treaba asta a rămas până în ziua de azi în atitudine: ardeleanul e mai lent, mai molcom. Dar face treaba mai serios.

Dar să mă întorc la drepturi: românii transilvăneni sunt obișnuiți să se lupte pentru ale lor. Secole la rând s-au bătut cu asimilarea în masă. Au făcut petiții, demonstrații, școli și mișcări sociale. Pentru ei drepturile sunt importante, pentru că n-au venit niciodată de-a gata.

Poate și de-asta ies acum în stradă pentru un principiu, nu pentru un candidat. Și poate și de-asta povestea celor două teritorii e acum una tristă. Știți cum se vede din Ardeal?

Va spun eu: ca și cum trunchiul și capul unui om ar face un pact să nu mai asculte ce-i spune inima.

Pentru că Ardealul e inima României zilele astea. Ascultați-o cum bate, dragi mitici ai mei.

Să nu plângeți după ea mai târziu, când nu se va mai auzi peste Carpați!