GÂNDUL MEU. Beth Hart și-a extaziat noii ei 3500 de prieteni într-o seară miraculoasă în care cel mai tare blues-rock a cutremurat Sala Palatului

21 iulie 2015. „Uraganul BETH” Hart a venit, a lovit și a plecat. Dar – Dumnezeule – cum a cântat! 3500 de oameni pot confirma că s-au lăsat pradă unei transe colective. Iar această hipnoză în grup a durat mai bine de două ore, timp în care profana zeiță americană a blues-rock-ului mondial și-a exorcizat pe scenă toți demonii trecutului și a primit pe umerii ei tatuați toți îngerii prezentului. Inutil de spus că a pus suflet cât toată greutatea Sălii Palatului! Pentru că a cânta „soul” – în felul psihedelic de frumos așa cum o face ea – ne asigură pe toți că viitorul acestui gen sună bine. Iar ieri noapte, absolut fiecare piesă cântată, indiferent că a fost soul, blues sau rock, a sunat cumplit de bine.

Și ce dovadă mai grăitoare decât faptul că fiecare cântec al lui Beth Hart a ridicat sala în picioare! Măcar pe finalul fiecăruia. Iar o piesă faimoasă precum senzual de zburdalnica”Bang Bang Boom Boom” a ținut toată suflarea pe supradoză de adrenalină. Un foarte bun prieten care a văzut-o în octombrie anul trecut la „Royal Albert Hall” mi-a mărturisit la final că show-ul de la București a fost mult mai tare! Îl cred pe cuvânt pentru că el este probabil cel mai mare fan din România al lui Beth Hart, pe care a descoperit-o acum mai bine de 5 ani și pe care ne-a împărtășit-o și nouă celor care pe atunci încă trăiam în bezna blues-rock-ului contemporan. Se pare că, într-adevăr, ieri, la „Sala Palatului” playlistul a fost atipic și foarte diversificat, iar absolut fiecare cântec și interpretare au avut câte un strop de magie în plus cum rar vezi și asculți.

Iar Beth a trecut publicul prin toate stările posibile și imposibile. În „Out of LA”, de exemplu, hitul de debut care a consacrat-o în a doua jumătate a anilor 90, a cântat despre lupta ei pe viață și pe moarte cu drogurile și alcoolul. „Sister Heroine” a stors multe lacrimi din cauza tonului tragic prin care Beth își exprimă dragostea eternă pentru sora ei care a pierit din cauza heroinei la numai 20 de ani. „Mama” a fost o altă tulburătoare declarație de dragoste făcută mamei ei, în timp ce recentul „Tell her you belong to me” îi este dedicat tatălui ei care și-a părăsit familia pentru altă femeie, când Beth era foarte mică. Iar un vers precum „…she”ll never kiss you like I miss you…” a rupt sala-n două! Una dintre cele mai impresionante melodii de aseară a fost „Mechanical Heart” în care Beth povestește în cheie metaforică despre tulburarea bipolară de care suferă. Din fericire, Beth știe să rupă ritmul și să scoată publicul din stări abisale a la Janis Joplin prin piese optimiste – terapeutice chiar – precum „Might as well smile” din debutul celui mai nou album al ei, în care ea mărturisește publicului că și-a găsit, în sfârșit, fericirea. Și asta exclusiv iubirii care a salvat-o. Iubirea pentru muzică, pentru soțul ei Scott și pentru prietenii ei din public! Iar ieri seară, s-a putut vedea și auzi cum această iubire este pe deplin împărtășită.

Dar cum vine treaba asta cu „prietenii din public”? Ne-a explicat chiar Beth în backstage, chiar înainte de concert. „Nu-mi place deloc conceptul de „fani”. Adică – vezi Doamne – eu sunt mare și tare și toți sunt la picioarele mele! Fuck that shit! Mie îmi place să cânt pentru prieteni, fie că sunt 3 la o masă la un pahar de vorbă, 300 într-un jazz-club sau 3000 ca aici la voi”, spune Beth cu o bucurie atât de sinceră în glasul ei fermecat, încât chiar nu poți s-o suspectezi de NLP-uri de PR! Iar ce spune ea în backstage la scurta, dar intensa întâlnire cu presa românească, numită oficial „Meet & Greet” – dar care ar trebui rebotezată „Kiss & Hug” în cazul lui Beth celei pupăcioase & feelingoase – este pe deplin reconfirmat pe scenă! Aici Beth se dezlănțuie de la primele versuri, iar chimia care se creează între ea și publicul ei este dincolo cuvinte. Beth este într-adevăr un drog muzical atât de puternic, încât vocea și carisma ei pun stăpânire pe tine și până să-ți dai seama tu deja ai râs, plâns, dansat, stat pe scaun, stat pe gânduri, sărit în sus de euforie timp de 3 melodii, una după alta. Or, ăsta e marele ei talent, rar întâlnit la alți creatori și interpreți de muzică actuali, indiferent de sex: arta cameleonică de a te trece prin toate stările posibile, printr-un carusel emoțional care acoperă în întregime zonele crepusculare, abisurile întunecoase și vârfurile cele mai însorite ale vieții.

Nu știu dacă „white man can”t jump”, but this white woman can blues! YES, SHE CAN! Cum ar spune cel mai ilustru fan al ei, prietenul Barrack care a aplaudat-o la scenă deschisă la tributul legendarului Buddy Guy, cel cu o lacrimă în colț de ochi atunci cânt Beth i-a dedicat, alături de Jeff Beck, capodopera „I”d rather go blind”, super-cover după Etta James. Cu același cântec sublim a încheiat Beth cele două ore și un sfert de extaz muzical prin care a vrăjit 3500 de suflete la „Sala Palatului”! Asta după ce la penultima piesă, alt mega-cover după zeii „Led Zeppelin” – „Whole Lotta Love” – nici o persoană nu a rămas așezată. Și aici s-a simțit până la tavan și la paroxism forța devastatoare a „Uraganului BETH”.

Indiferent că este furioasă, duioasă, sfâșâietoare, melancolică, optimistă, răgușită la modul răscolitor, subtil de senzuală sau periculos de sexy, vocea lui Beth Hart te atinge exact la „casa sufletului”, unde odată cuibărită nici că mai iese vreodată! Și asta datorită faptului că pentru Beth muzica este – mai presus de toate – o „experiență foarte spirituală”. Pe care o împărtășește milioanelor sale de fani la fel de pătimași ca și ea pe care Beth îi consideră prieteni. Într-adevăr, ieri noapte „Sala Palatului” a găzduit unul dintre cele mai prietenoase și intense concerte din istoria sa. Ultimele 20 de minute i-au surprins pe toți cei 3500 de „prieteni” dansând ca pe plajă, aplaudând frenetic și cântând extaziați fiecare vers cu Beth. Nu e de mirare că pe final, transa colectivă indusă de vocea ei miraculoasă și de prezența ei magică și-a atins apogeul. Aici trebuie menționat clar faptul că la această stare de grație a contribuit și chimia desăvârșită dintre Beth și cei patru virtuozi din trupa ei. Iar soțul și tour-manager-ul ei, Scott, cel cu alură de viking, și-a confirmat pe deplin dublul rol de înger păzitor și backstage-mastermind. A fost mereu acolo unde trebuie, așa cum este de 16 ani în fiecare zi, noapte și concert. Minunat de firesc gestul lui Beth de a-i dedica recenta piesa „Better Man”, de pe cel mai nou album al ei, „Better than Home” care a debutat pe primul loc în Billboards. Pe care a și cântat-o, spre euforia spectatorilor, nu înainte de a le aminti că se află în această seară pe scenă în fața lor și în viață datorită lui Scott…

După ce le-a sfâșiat inimile celor 3500 de prieteni prin câteva piese absolut cutremurătoare de blues, pentru ca apoi să le facă instantaneu fericite prin alte melodii de rock dezlănțuit, Beth a primit minute în șir „standing-ovations”! După ce și-a aruncat prietenii în delir și i-a ridicat pe culmile extazului, trecându-i prin toate stările posibile, Beth a promis – emoționată până la Dumnezeu – că va reveni la anul. Poate chiar cu însuși Joe Bonamassa, cel mai tânăr geniu al chitarei din istoria muzicii care la numai 12 ani l-a determinat pe nemuritorul B.B. King să-și dea jos pălăria în fața puștiului de atunci. „Prietenii” știu de ce…

Iar „prietenul”-autor al acestor rânduri poate să confirme că promisiunea ei a venit din suflet și va fi onorată. Chiar înainte de începerea concertului, subsemnatul-prieten a avut privilegiul și bucuria să schimbe câteva cuvinte cu Beth în backstage, alături de mai mulți jurnaliști de profil old-school, împătimiți de blues&rock. I-am spus că este un adevărat miracol. După care i-am sărutat mâna prietenește. Foarte prietenește… Exact acea mână care ține microfonul care-i amplifică glasul ei vrăjit. Îmbrățișarea care a urmat, precum și session-ul spontan și sincer de „kisses & hugs” venit de la sine, rămân momente pe care nu le voi uita niciodată! Iar vorbe precum „Thank you sooo much” și „That”s fucking sweet” îmi vor răsuna mereu în urechi. Abia după finalul concertului, în drum spre casă, aveam să realizez că, preț de o îmbrățișare, inima mea a bătut pe același ritm cu cea mai mare inimă de blues-rock din lume…

Ovidiu Iordan este copywriter la Mediafax Group