GÂNDUL MEU. De Dragobete, iubește românește, din tot sufletul și cu gândul la Maria Tănase și Brâncuși

Atunci, Neica Costică – cum îi spuneau cei câțiva cu adevărat apropiați creatorului „Coloanei Infinitului” – s-a îndrăgostit ca un adolescent de „Pasărea Măiastră”. La prima vedere. Și la prima audiție. Iar „Privighetoarea” a vibrat instantaneu la privirea dincolo de timp și spațiu pe care maestrul absolut a dăltuit-o în inima ei. Maria și-a deschis sufletul, i-a împărtășit sentimentele devastatoare și i-a dăruit cântecul sfâșâietor al iubirii lor adevărate, dar fulgerătoare și neîmplinite! Împreună ei ne-au lăsat nouă și celor care ne vor urma o poveste de dragoste pe cât de atipică, pe atât de autentică și unică. Astfel că, dacă pe zidul unei case de vis de pe o stradă atemporală din Bucureștiul vechi o să vedeți un graffitti cu mesajul „MARIA TĂNASE + BRÂNCUȘI = LOVE”, fiți fericiți! Asta înseamnă că cel puțin un hipster cunoaște povestea de film a meteoricei și zbuciumatei iubiri între cel mai înzestrat și cunoscut român în lume din toate timpurile și cea mai mare voce a României care s-a auzit și se va auzi vreodată…

Azi, de Dragobete, celebrăm iubirea în stil românesc! Un stil neaoș și pătimaș pe care idila mistuitoare dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși l-a întruchipat cum nu se poate mai bine. Și mai rău, în același timp! Pentru că dragostea lor a fost una vulcanică, devoratoare și – aparent paradoxal – nemuritoare! A fost cu adevărat „agonie și extaz”, a fost rai și iad… Dar a fost! Deși diferența de vârstă i-a umplut de griji și bârfe pe pudibonzii, ipocriții, refulații și „tabloizii” vremii, iubirea lor a fost autentică! La 26 de ani, Maria era de o senzualitate răvășitoare, iar glasul ei răscolitor l-a vrăjit pe neica Costică aflat la zenitul vârstei și la apogeul creativ și creator al infinitei sale vocații! Pasiunea care i-a consumat ar putea sta lejer lângă povești adevărate de la Hollywood și dincolo de el, cum ar filove-story-uri crâncene precum cele dintre Elizabeth Taylor și Richard Burton, Ava Gardner și Frank Sinatra sau Maria Callas și Aristotle Onassis.

Când cel mai mare sculptor și cea mai mare voce se iubeau, săreau scântei de la Paris până la „Micul Paris”. Dragostea lor a ars ca o văpaie în atelierul tatălului „domnișoarei Pogany” din „Orașul Iubirii”! Din partea lui Brâncuși tumultoasa relație a fost mai degrabă ceea ce se numește azi „love-and-hate”, dar pentru Maria această legătură cu final nefericit avea s-o marcheze pe fosta fetișcană din mahalaua Cărămidarilor pe viață și dincolo de ea. Când Brâncuși a plecat să-și continue „Coloana Infinitului” în spațiul eternității, Maria l-a plâns cum numai ea știa s-o facă pe neica Costică al ei… El, cel care o dojenea aspru că își vindea vocea ca o bocitoare în cârciumi, la zaiafeturi. De altfel, acesta a fost și motivul despărțirii lor: Brâncuși voia ca Mărioara lui să cânte operă, să se lepede de bocet și să caute să exprime sunetul primordial al muzicii pure. Așa cum el căuta și izbutea să exprime prin piatră inefabilul și infinitul, tot așa se aștepta să facă și Măria prin muzică.”Cândteascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare sădăltuiescpentrufiecarecântec de-al nostru o PasăreMăiastră!”,îi spunea creatorul muzei sale încântătoare. Și, într-adevăr, după ce asculta vocea Mariei Tănase, Brâncuși făcea piatra să cânte…

Și cu toate acestea, pe cât de mari erau afinitățile lor sufletești și sensibilitățile artistice, pe atât de ireconciliabile erau diferențele care țineau de stilul de viață al fiecăruia. În timp ce spiritul liber și boem al Mariei iubea viața cu o patimă lăutărească, gelosul Brâncuși se izola în infinitatea atelierului sau de la Paris! Aici Maria semăna mai mult cu George Enescu, cel căruia la New York i-a sărutat mâna, așa cum numai o ucenică știe s-o facă față de un maestru al muzicii. Spiritul epocii a reținut în primul rând din călătoria americană a Mariei episodul în care i-a vrăjit pe americani și pe însuși președintele de atunci, Roosevelt! „Saltă, lele, curu` zvelt”, a fost, într-adevăr, un refren urban care a făcut carieră în Bucureștiul anului 1939, despre al cărui joc de cuvinte se spune că i-a fost explicat însuși președintelui american, care a gustat gluma.

Și cu toate acestea, Maria l-a adorat pe Brâncuși, iar acesta a iubit-o așa cum numai geniul lui de o ferocitate poetică putea s-o facă. Dar dincolo de iubirea fizică, năvalnică și clocotitoare, atracția lor ținea și de metafizica a două suflete-pereche, nu atât pe tărâmul împlinirii prin dragoste – care nu s-a înfăptuit, relația încetând după un an și jumătate plin de scandaluri și împăcări – cât pe teritoriul spiritual. Fiecare dintre ei avea conștiința geniului său și amândoi aveau un numitor comun atât de special și unic încât, atât Brâncuși, cât și Maria, au trecut toate probele timpului și spațiului în care au trăit. Amândoi au realizat acel ceva ce numai spiritele cu adevărat vizionare, luminoase și atinse de harul divin al creației nemuritoare pot înfăptui: prin arta, opera și moștenirea lor au oprit timpul în loc. Brâncuși, prin „Coloana Infinitului” și prin toate celelalte capodopere ale sale a încremenit curgerea timpului, iar Maria a izbutit să suspende clipa prin glasul ei fermecat. De aceea, nu-i de mirare că, de fiecare dată, când privim”Coloana Infinitului” sau ascultăm „Mărioară de la Gorj” intrăm preț de câteva clipe într-un soi de transă în care timpul pare a se opri.

Cu singuranță că bunicii noștri simțeau la fel, dar, oare, nepoți noștri vor mai percepe vreo emoție adevărată consumând muzica ei și arta lui pe gadget-urile viitorului? Deocamdată, haideți să ne bucurăm de prezentul în care încă mai zburăm cu gândul la Maria Tănase și la Constantin Brâncuși! Și să ne înfiorăm numai când îndrăznim să ne închipuim cum opreau ei doi timpul în loc când vorbeau – între o tandră îmbrățișare și un sărut pătimaș – despre sculptură și muzică și despre câte-n lună și-n stele… Probabil că povestea lor ipostaziază la modul absolut un fel aparte, chiar unic, de a iubi, din toată ființa și din toate resorturile conștiente și inconștiente ale sufletului românesc.

Azi, de Dragobete, suntem cu gândul la iubire în cel mai pur stil românesc și putem fi fericiți și mândri, în cel mai curat și profund sens al cuvântului. Mândri pentru că pe harta internațională a dragostei din toate timpurile, sfânta și păgâna idilă dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși ne face deopotrivă admirați și invidiați în toate colțurile lumii. Și, oare unde altundeva, pe fața pământului, putea să se ivească întru nemurire o astfel de aprigă iubire, dacă nu pe meleagurile unde Mircea Eliade a revelat omenirii „sacrul și profanul”! Nouă nu ne rămâne decât să ne trăim în continuare visul românesc al felului nostru unic de a iubi. Și, poate, să sperăm că Peter Greenaway va ipostazia măcar într-o secvență – așa, mai pe final – această poveste fără sfârșit dintre Maria Tănase și Brâncuși în deja anunțatul și mult așteptatul său viitor film …

Și, dacă n-o va face, din simplul motiv că va aborda cinematografic doar odiseea călătoriei pe jos a lui Brâncuși până la Paris, atunci poate se va încumeta al nostru Ioan Cărmăzan! Care – în timp ce citiți aceste rânduri – lucrează la probabil cel mai ambițios proiect al prodigioasei sale cariere și vieți, un film despre Maria Tănase! Cu gândul la filmul despre Maria Tănase și a ei iubire deopotrivă pentru muzică și Brâncuși merită să visăm frumos măcar azi. Și poate, astfel, la următorul Dragobete, visul va fi mai aproape de împlinire…

Un text scris de Ovidiu Iordan, copywriter