GÂNDUL MEU. În căutarea unei țări pierdute

Scăpați de Ceaușescu și de apropiații acestuia, o parte dintre ei probabil că sărbătoreau. Țara se afla de acum în mâinile lor. Cealaltă parte, cei mai ageri la minte, îmi închipui că nu au mai pierdut vremea cu șampanie sau șprițuri, ci au trecut fără întârziere la punerea în practică a definiției lui Lasswell pentru politică: Cine obține, ce, când și cum.

La momentul primelor alegeri, în mai 1990, lucrurile erau deja aranjate. Tovarășii, metamorfozați odată cu venirea primăverii în domni, nu mai aveau cum să piardă puterea. Nu doar atunci, pentru următorii cel puțin 25 de ani. Iar primii români care au realizat acest lucru, au ajuns și ei tot la definiția menționată mai sus, doar că într-un mod mult mai nefericit: Au obținut bastoane peste cap de la mineri, o lună mai târziu.

Deloc surprinzător, în foarte scurt timp, democrația și capitalismul s-au dovedit a fi foarte prielnice pentru acești indivizi cât se poate de adaptabili. În plan politic, în ciuda opoziției vremelnice a celor câțiva foști deținuți și idealiști, s-au răspândit cât au putut de uniform pe tot eșichierul. În felul acesta, aveau să își asigure prezența la putere indiferent de felul în care românii urmau să voteze. Cu aceeași îndemânare, au trasat linii pe harta țării, împărțind-o cu grijă, pentru a nu le scăpa niciun colțișor. În plan economic, au profitat din plin de marea privatizare, de legea retrocedărilor și de toate celelalte demersuri similare, de fiecare dată acționând cu o voracitate caracteristică unui roi de lăcuste. Pentru că în adâncul fiecăruia dintre ei licărea un crâmpei din Ceaușescu, au acaparat cât au putut din mass-media, asigurându-se astfel că va avea cine să le cânte și lor ode. În plan internațional, au început timid, indeciși în privința direcției în care țara trebuia să se îndrepte. Dar cu Rusia și Marea Neagră învolburate și neprimitoare într-o parte și Occidentul cu sclipiri de licurici în cealaltă, au realizat suficient de repede că România se afla pe un drum cu un singur sens. De aici au rezultat marile și singurele lor reușite în toți acești ani, aderarea la Uniunea Europeană și la NATO.

După 25 de ani petrecuți sub cârmuirea acestor „somități” și a discipolilor care au înflorit la umbra lor, starea acestei țări nu poate fi decât una jalnică. Dacă îți arunci privirea peste orice fel de indicatori economici sau sociali, România a stagnat în zona mediocrității pe plan mondial, iar în Europa, din care face parte mai mult formal, ocupă aproape fără excepție ultimele locuri.

Dacă mergi la fața locului, să spunem până în centrul orașului în care locuiești, aproape că nu există punct cardinal în care să privești și să nu identifici o hoție. Sănătatea și educația sunt la pământ, infrastructura e în aer, industria a supraviețuit doar pe alocuri, agricultura a rămas la mila lui Dumnezeu, armata a fost „modernizată” cu echipamente vechi de 30-40 de ani. Iar când justiția a început în sfârșit, cât de cât, să-și facă treaba, uimirea de pe chipurile tuturor a evidențiat cât de mult a deviat societatea românească de la normalitate.

Când lucrurile arată în felul acesta, te-ai aștepta ca măcar o parte a românilor, cel puțin cei educați, să ardă de revoltă. Mai mult, te-ai aștepta să acționeze democratic pentru a-i înlătura, o dată pentru totdeauna, pe acești indivizi de la putere. Însă, după cum se poate lesne observa, lucrurile nu se întâmplă deloc așa. Vina împreună cu responsabilitatea sunt pasate de la unii la alții și se pare că a devenit o modă ca ele să fie aruncate în spinarea amărâților cel mai ușor de manipulat și de cumpărat. Realitatea este însă aceea că, în timp ce acești oameni nu au înțeles și probabil nu vor înțelege niciodată mare lucru din societatea în care trăiesc, elitele conștiente politic fie au luat parte la ruinarea acestei țări, fie au privit fără să facă nimic, fie au făcut mult prea puțin. Mă întreb câți dintre cei scârbiți de România săracă și incultă au rupt din timpul lor prețios pentru a vedea cum trăiesc acești oameni, pentru a sta de vorbă cu ei și a le explica ce se întâmplă cu adevărat în țara lor?

România suferă la capitolul cultura politică poate mai mult decât la oricare altul. Cu toate acestea, cred că am ajuns în acel punct în care cei mai mulți dintre români pot înțelege câteva lucruri:

– Democrația presupune, în primul rând, participare. Doar prin acțiunea cetățenilor, prin implicarea lor, lucrurile se poate îmbunătăți. Acesta este și gândul din spatele tuturor articolelor oneste care îndeamnă oamenii să meargă la vot.

– Rolul politic al cetățeanului în societate nu începe și nu se termină odată cu exercitarea dreptului de vot. Abia aici începe. Interpelarea aleșilor locali și a parlamentarilor în legătură cu activitatea acestora, petiționarea, demonstrațiile pașnice, toate acestea nu sunt doar firești într-o democrație, sunt cât se poate de necesare.

– Nu este obligatoriu ca un politician să ocupe o funcție publică pentru 4 sau 5 ani. Nu există scuze pentru mai rău, pentru nu am putut, nu m-au lăsat, nu a fost să fie. Politicianul care nu își face datoria poate fi și trebuie să fie concediat de către cetățenii care l-au ales. Guvernul care nu este capabil să îmbunătățească viața oamenilor poate fi și trebuie să fie înlăturat de la putere.

– Nu politicienii corupți și aroganți decid ce drepturi au cetățenii, când și în ce condiții pot aceștia, de exemplu, vota sau protesta. Când un politician îndrăznește să atenteze la drepturile cetățeanului, acesta trebuie numaidecât înlăturat din viața politică.

– Oamenii sunt puternici atunci când urmăresc uniți și în număr mare aceleași obiective. Un președinte, un guvern sau niște parlamentari își pot permite să ignore voința a o sută de cetățeni, a o mie de cetățeni, dar când o sută de mii de oameni cer cu voce tare în stradă același lucru, oricare dintre aceștia sau toți la un loc, fie se vor conforma, fie vor părăsi funcțiile pe care le ocupă.

Puteți să votați în turul doi sau nu, să-mi dați dreptate sau nu pentru cele scrise mai sus, dar dacă nu ne implicăm cu toții pentru a trăi într-o Românie mai bună, vă asigur că ea va arăta la fel și peste cinci ani, indiferent cine va fi ales președinte. Ba nu, nu indiferent cine va fi ales președinte, fiindcă se poate și mai rău, mult mai rău.

Zilele trecute urmăream un documentar despre cele petrecute în 1989 și 1990 și mă gândeam cât de ironice sunt, 25 de ani mai târziu, gaura din drapel și versurile imnului național. Gaura a devenit, de la an la an, din ce în ce mai mare, iar românii nici acum nu s-au trezit.

Ștefan Cociodar este politolog, doctorand în științe politicie în cadrul FSPAC. Îl puteți găsi și pe stefancociodar.wordpress.com