GÂNDUL MEU. Nu aniversați libertatea, domnule Iliescu. Faceți-i un bine și încetați să-i mai schimonosiți numele. Lăsați-i pe cei care au o lumânare de aprins să-i comemoreze în liniște pe cei dragi

În 1989 aveam 10 ani. Nu am înțeles atunci ce se întâmplă. Nu aveam foarte clar definite noțiunile de libertate, opresiune, dictatură. Nu știam decât vag, de la părinții mei, să nu vorbesc niciodată la școală despre ce auzeam în casă, să nu pronunț niciodată, în fața nimănui, ,,Europa Liberă””, să nu cred cumva, chiar dacă asta ne povestesc unii dintre tovarășii de la pionieri, că Nicolae și Elena Ceaușescu sunt părinții noștri. Nici măcar că fac parte, prin cine știe ce grad de înrudire bizar, din familie.

Mai știam de la profesorul de cenaclu literar că oamenii trebuie să fie liberi să spună tot ceea ce simt și gândesc, că nicio carte nu este și nu trebuie să fie interzisă, că Ceaușescu e un imbecil și că într-o zi, poate chiar în curând, el va dispărea, va fi înghițit de istorie. Dar n-am dat prea mare importanță, mi se părea nostim, cum adică să fii înghițit, să dispari ca și cum n-ai fi existat vreodată. Așa cum n-am dat importanță faptului că la o școală din oraș o profesoară tânără se spânzurase pentru că un copil de ofițer de securitate a îndemnat-o să scrie, la rugămintea părinților, Tatăl nostru, pe tablă, ea a făcut asta cu bucurie, pe urmă, în noaptea următoare, au căutat-o acasă.

Am primit, în schimb, atunci, în 1989, primele lecții despre moarte. Am înțeles că e un proces ireversibil, că se poate întâmpla celor foarte tineri, că poate lovi fulgerător, dar mai ales că acolo, în stradă, sunt mulți, mulți oameni cărora nu le e teamă de ea. Chiar dacă lumânările aprinse nu erau pentru Crăciun. Chiar dacă părinții aceia n-au mai avut, după decembrie 1989, sărbători, niciodată. Chiar dacă frații, surorile, rudele, prietenii acelora care au rămas pe caldarâm sunt, de atunci, într-o eternă comemorare.

Anul acesta se împlinesc 25 de ani de atunci. Într-un sfert de secol, România a trecut, pe rând, prin mineriade, greve studențești, mișcări de amploare pro Roșia Montană, proteste masive împotriva încălcării drepturilor fundamentale cetățenești. A devenit membru NATO, a aderat la Uniunea Europeană, a schimbat guverne neo-comuniste, a revigorat partidele istorice, a construit dreapta, a unificat-o, a divizat-o, concomitent a ignorat stânga, care s-a reconsolidat pe aceleași criterii care au înlăturat-o, inițial, de la putere, a amestecat apoi stânga cu dreapta, le-a votat laolaltă, exemplificând teoria pre-decembristă, încă funcțională, a partidului unic și într-un târziu, din reflexul acela, aparent îngropat, același care, poate, i-a scos pe toți acei tineri în stradă, în decembrie 1989, a votat un președinte de dreapta, în mijlocul unei guvernări a cărei culoare politică e greu identificabilă și e probabil neimportantă, atâta timp cât nu numai simbolic, ci și de facto, ea se asociază marilor dosare de corupție și prieteniilor cu foste sau actuale puteri comuniste.

Tot la aproape un sfert de secol după revoluție, Iulia Hossu Longin, autoarea documentarului Memorialul durerii, dedicat victimelor comunismului, a cărui realizare a însemnat să iei camera de filmat în brațe și timp de 16 ani să alergi prin țară, pentru a smulge mărturii (prețioase și înfiorătoare) din gurile victimelor fostului regim, pentru a deschide porțile închisorilor (mai înainte de a fi renovate și „vopsite în culori pastel”), închisori în care au fost chinuiți milioane de oameni nevinovați, pentru a-i intervieva pe cei mai crunți ofițeri de securitate, pentru a face puțină dreptate și lumină în bezna de teroare și minciună a stalinismului brevetat în România, doamna Hossu Longin, spuneam, a ales să continue această luptă pentru lumină, în bezna terorii și a minciunii, susținând condamnarea pe criterii politice a lui Adrian Năstase, în fapt judecat pentru șantaj și luare de mită, comparându-l pe acesta cu Iuliu Maniu, arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” într-un proces care începea la 29 octombrie 1947, pentru ca nici două săptămâni mai târziu, pe 11 noiembrie 1947, să fie condamnat la închisoare pe viață, trimis la penitenciarul din Galați, iar în august 1951, transferat împreună cu Ion Mihalache și alți național-țărăniști la penitenciarul de la Sighet. Cu Iuliu Maniu, care s-a stins din viață la Sighet, în 5 februarie 1953, iar cadavrul său a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, la marginea orașului.

Tot la un sfert de secol de la Revoluția Română, Ion Iliescu ,,aniversează”” 25 de ani de libertate, într-o dezbatere publică, la invitația Institutului Cultural Român. ICR, care ar trebui să fie și să funcționeze ca un semn distinctiv al identității culturale românești, înțelege să invoce memoria victimelor revoluției și a celor din perioada comunistă, care au murit pentru libertate, avându-l ca invitat de onoare pe Ion Iliescu, drept simbol și chintesență a acestei libertăți.

Nu vi s-a crăpat podeaua sub tălpi când ați pășit înăuntru, domnule Iliescu? Ce aniversați? Conform declarațiilor dumneavoastră Revoluția a schimbat soarta țării. Atunci cum e posibil ca, la un sfert de secol de atunci, cei care sunt vocile mai vechi sau mai noi ale acelorași structuri comunistoide și avide de putere, printre care vă numărați și dumneavoastră, să mai aibă, încă, un cuvânt de spus, referitor la parcursul politic și democratic al aceleiași țări?

Cum puteți avea curajul de a menționa, cu seninătate, că timișorenii au reușit să proclame orașul liber Timișoara. A fost prima victorie, când toate acțiunile post-decembriste pe care le-ați orchestrat sau tolerat cu o indolență fără precedent sunt o înfrângere, nu o victorie, a democrației ? Cât cinism cronic vă poate caracteriza astfel încât să subliniați că în noaptea de 22 ne-am prezentat cu un document. Rămâne valabil acel document, programul FSN?

De câtă ipocrizie, lipsă de verticalitate și de respect pentru cei pe care i-ați răscolit în morminte puteți da dovadă ca să afirmați că pentru noi pare ieri, dar sunt oameni care s-au născut atunci. Devine o istorie îndepărtată, care a fost scrisă inclusiv cu sângele oamenilor?

Care noi? Sunt oameni care s-au născut atunci și oameni care au murit atunci. Au murit pentru ca în România de după un sfert de secol de la Revoluția Română tot ceea ce încă reprezentați să nu mai existe. Pentru ca istoria să nu fie nicicând reversibilă în ce vă privește. Pentru ca Petre Roman și ceilalți ca el să nu aibă ce căuta la Paris, invitați la conferințe și dezbateri pe tema revoluției și a victoriilor post-decembriste ale unor oameni pe care guvernele lor i-au răsplătit cu bâte.

Eu aveam 10 ani și am uitat repede lecțiile despre libertate, atunci, pentru că prin februarie s-au umplut magazinele de ciocolată chinezească cu lapte și alune în crustă de zahăr, pe care le striveam între dinți, cu încântarea victoriei personale pe care o dobândise copilul din mine. Însă adolescentul și apoi adultul și le-au reamintit, periodic, ori de câte ori figurile dumneavoastră au invadat spațiul public, dornice de a predica lecții despre democrație. Ori de câte ori puciurile corupților și victoriile demagogilor au produs devieri și fisuri în statul de drept. Ori de câte ori un om care a strigat împotriva minciunii, crimei sau furtului instituționalizat a fost ridicat pe sus de poliție, lovit cu picioarele de jandarmi în plină stradă sau amenințat cu moartea.

Nu aniversați libertatea, domnule Iliescu. Faceți-i un bine și încetați să-i mai schimonosiți numele. Lăsați-i pe cei care au o lumânare de aprins să-i comemoreze în liniște pe cei dragi, plecați atunci, în decembrie. Am credința că oamenii care au învățat să trăiască liber, fără lecțiile dumneavoastră, vor duce mai departe istoria pe care cei din 1989 au început să o scrie, da, cum bine spuneați, cu sângele lor. O istorie fără voi. O istorie care să vă fi aruncat într-un colt al rușinii, răsfoit doar în chip documentaristic, sau spre luare-aminte. O istorie care să vă fi înghițit și care să se vindece de rănile pe care i le-ați produs, ca și cum n-ați fi existat niciodată.

Ramona Strugariu este de profesie jurist, are un master în drept european și este manager al mai multor proiecte pe justiție, educație și integrare socială. Autor de poezie. În prezent, lucrează la departamentul lingvistic al Consiliului Britanic de la Bruxelles.