GÂNDUL MEU. Un „secret” incomod: România este un stat slab, aflat în zona mediocrității în lume. Iată cele TREI CAUZE

Când am aflat săptămâna trecută titlul noii Strategii Naționale de Apărare, gândul m-a dus la reclamele specifice teleshopping-ului. Mi l-am și închipuit pe Klaus Iohannis, cu graiul său domol, vorbind despre „O Românie puternică în Europa și în lume” între niște cuțite laser de bucătărie și un aparat care îți umflă mușchii în timp ce mănânci pizza și privești la „Românii au talent”.

România este un stat slab. Îmi închipui că majoritatea românilor sunt conștienți de acest lucru. Iar dacă observația de zi cu zi nu este suficientă, cifrele ne arată că la aproape orice capitol ne aflăm la coada Europei și undeva în zona mediocrității pe glob. Perspectiva în timp nu este nici ea încurajatoare. Alegeți domeniul – democrație (Freedom House, The Economist Intelligence Unit), dezvoltare (United Nations Development Programme – UNDP), calitatea vieții (The Economist Intelligence Unit), corupție (Transparency International) , libertatea presei (Freedom House), sănătate (UNDP), educație (UNDP, clasamente internaționale ale universităților), etc. – analizați datele și veți observa stagnare, uneori regres, iar acolo unde există progres, este vorba despre unul sinuos și lent.

Nu trebuie să fii expert în apărare ca să realizezi că România nu ar putea face față unei potențiale amenințări militare externe fără sprijinul NATO și îndeosebi al americanilor. Tehnica perimată, infrastructura învechită și subdezvoltată, bugetul insuficient pentru o modernizare și instruire corespunzătoare, contractele cel puțin dubioase, gradele obținute pe alte criterii decât competența au menținut Armata Română mult sub nivelul la care aceasta ar fi trebuit să fie astăzi. Nu trebuie să ai „ochi albaștri” ca să intuiești că serviciile secrete autohtone nu au cum să se ridice deasupra standardelor de profesionalism și cinste pe care le-au demonstrat și celelalte instituții românești. Nu trebuie să fii politician corupt ca să te gândești că o justiție afectată la rândul ei de corupție poate fi folosită ca o armă politică. Nu trebuie să fii doctor în economie ca să înțelegi că dacă România s-ar confrunta din nou cu o criză economică internațională, și de data aceasta oamenii ar avea foarte mult de suferit. Nu trebuie să privești prea departe în trecut, tragedii petrecute în ultimii ani, precum accidentul aviatic din Apuseni sau prăbușirea elicopterului SMURD în lacul Siutghiol, au arătat capacitatea de reacție a autorităților și cât de capabile ar fi acestea să răspundă în fața unui dezastru major. Nu trebuie să ai unul sau două decenii în politica la vârf ca să știi că toate aceste slăbiciuni și multe altele fac din România un stat ușor de manevrat din afară. Cât despre protejarea propriilor cetățeni peste mări și țări, statul român se dovedește în fiecare zi incapabil de a-i proteja pe cei de acasă.

Una dintre principalele cauze ale fragilității acestei țări este corupția. Dacă nu se întâmplase înainte, activitatea DNA din ultimii ani a deschis ochii românilor asupra amplorii acestui fenomen. După un sfert de veac de alegeri mai mult sau mai puțin corecte, dar în general libere, partidele politice românești, cel puțin în eșaloanele lor superioare, se dezvăluie a fi niște clanuri de bandiți. Ani la rând, liderii acestor clanuri, foarte mulți dintre ei personaje cu o structură interioară profund mafiotă, au ocupat cele mai importante funcții în stat, numitorul lor comun fiind disprețul față de cetățean. În același timp, rudele, prietenii și acoliții acestora s-au îmbogățit din afaceri cu statul, au ajuns să controleze aproape toate sectoarele de importanță ale țării, au transformat mass-media autohtonă, cu puține excepții, într-o mașinărie de propagandă și manipulare. Pe un fundal caracterizat de o anumită îngăduință față de necinste să-i spunem tradițională a acestui popor, au reușit astfel să construiască un sistem incompatibil cu democrația.

Iar aici poate fi introdusă în discuție o a doua cauză majoră a slăbiciunii statului român – lipsa de reacție a cetățenilor la corupție și, în general, la orice abatere de la democrație. Ca să o spun direct, foarte firavul răspuns al românilor la ceea ce s-a petrecut în această țară în toți acești ani lasă impresia că toleranța acestui popor la mizerie nu cunoaște limite. Este un semn major de boală a societății românești ca lupta anticorupție să izvorască din nevoia aliaților vestici de a securiza granița estică a NATO și a Uniunii Europene, în loc să izvorască din dorința oamenilor de a trăi mai bine într-o țară liberă și democratică. Nu este normal și nu este sănătos ca lupta cu sistemul corupt să fie lăsată exclusiv în mâinile instituțiilor precum Direcția Națională Anticorupție. Lustrația clasei politice nu poate fi făcută doar prin lege sau printr-o lege, așa cum unii doreau la începutul anilor ”90, ea poate și trebuie să fie făcută prin vot. Iar atunci când votul eșuează, când cetățeanul se găsește o dată la câțiva ani în situația de a alege între diferite fețe ale aceluiași rău, democrația îi dă dreptul și chiar îl obligă să se apere prin toate mijloacele democratice pe care le are la îndemână.

Nimic bun nu se va întâmpla în România dacă procentul cetățenilor care sunt dispuși să lupte pentru această țară, pentru un viitor mai bun în această țară, va rămâne în jurul a 0,1% – 0,2%, așa cum s-a întâmplat până acum. În timp ce oamenii își vor vedea fiecare de viețile lor, clanurile despre care scriam mai sus își vor continua activitățile murdare, vor deveni mai puternice și într-o zi vor returna palmele primite în anii aceștia de la DNA. Modificarea Codurilor penale, legea partidelor, legile electorale și multe altele care vor urma vor fi prilej de victorie pentru bandiți și înfrângeri usturătoare atât pentru cei puțini care vor protesta în stradă, cât și pentru cei mulți care se vor rezuma la a înjura în fața televizorului sau a calculatorului.

România de astăzi este condusă în mare parte de generația politicienilor născuți la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ”70. După cum se poate observa, această generație nu se dovedește cu nimic mai bună decât precedentele, ba din anumite puncte de vedere se poate afirma că este mai rea. Următoarea la rând este generația mea și țin să fac acest avertisment public, în comparație cu ea, generația Ponta-Udrea va părea o ceată de mici discipoli ai lui Arsenie Boca.

Astfel aduc în discuție o a treia cauză a slăbiciunii statului român și, cred, cea mai importantă – eșecul educației și al culturii. Oricât va fi de eficientă DNA, oricât de des vor ieși 2000 sau 20 000 de oameni în stradă, nimic bun nu se va întâmpla în țara aceasta fără o reformă majoră în educație și în cultură. De fapt, nu este suficientă o reformă, este nevoie de o revoluție. Nu una „culturală” precum cea a lui Mao, ci una a gândirii, a repunerii valorilor acolo unde le este locul, a credinței într-o țară mai bună pentru toți cetățenii ei, precum cele ale lui Gandhi sau Martin Luther King Jr. Doar printr-o astfel de revoluție vom putea trăi cândva într-o Românie puternică în Europa și în lume. În absența ei, vom fi nevoiți să viețuim fiecare cum putem, într-o Românie slabă și bolnavă în bătaia vântului.

Ștefan Cociodareste politolog, doctorand în științe politicie în cadrul FSPAC. Îl puteți găsi și pe stefancociodar.wordpress.com