SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. Duminica Învierii: „Să ne luminăm cu prăznuirea, să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi, împlinind Iertarea. Darul cel mare al Învierii”

Paștele Crucii

Am intrat, cu ziua de luni, în Săptămâna Patimilor. Au fost ultimele 7 zile care ne despart de Paște, zile marcate de Cina cea de Taină, trădarea lui Iuda, vindere, judecare nedreptă, umilire, răstignire, moarte, punere în mormânt… Părinții noștri o numeau și Paștele Crucii, adică timpul care trece sub semnul Crucii care se va înălța pe culmea Golgotei. O culme lungă astăzi, parcă de la un capăt la celălalt al lumii pe care o locuim.

Ție, fratelui meu, ți-am scris în fiecare seară ca să înțelegi ziua ce vine. Nu, nu a fost o săptămână ca toate celelalte, nici simplă și nici de petrecut în indiferență. În fiecare seară ai auzit clopotul bisericii, poate chiar de peste drum, chemând la Denie, slujba serii care cuprinde în ea…dimineața zilei care vine. Da, slujba grăbește timpul, seara vorbeam de ziua următoare, să trecem mai grabnic peste zilele acestea de tensiune și tristețe din care ni se naște bucuria, ieșirea din moarte. Învierea.

CITEȘTE AICI SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. Prima zi, lunea patimilor: „Hristos ne ține partea și ne vrea în Rai. Iadul nu e pentru oameni. Sus inima!”

CITEȘTE AICI SCRISOAREA CĂTRE FRATELE MEU. A doua zi, marțea patimilor: „E judecabil Iuda pentru această vânzare fiscalizată în casa de marcat a nemerniciei omenești?”

CITEȘTE AICI SCRISOAREA CĂTRE FRATELE MEU. A treia zi, miercurea patimilor: „Luați seama și nu fiți farisei cârtitori ori iude contabilizante. Când Dumnezeu e prezent totul se transformă în dar!”

CITEȘTE AICI SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. A patra zi, joia patimilor. „Grea lecție dată tuturor bolnavilor de funcții, indiferent unde se manifestă boala aceasta. Doar cel care slujește celui mic este mare”

CITEȘTE AICI SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. Vinerea patimilor: „Eloi, Eloi, lama sabahtani este strigătul ce-L apropie atât de mult de starea de om încât o picătură de s-ar mai fi vărsat din dumnezeirea Sa era prea om ca să ne mai poată mântui”

DUMINICA ÎNVIERII

Ziua a VII-a

Zi la miezul nopții. Îngerii se amestecă oamenilor, cerul cu pământul și morții cu vii alcătuiesc Biserica. Sunt zorii celei dintâi zi a săptămânii, după rânduiala evreilor. O zi femeile mironosițe au stat ca pe jar. Nu aveau voie, fiind Paștele, să urce spre Mormânt. Coborâseră, foarte probabil, spre Ierusalim, îndată după ce Domnul și-a dat pe Cruce suflarea. Căutaseră pe vânzătorii de mir. Nici nu vreau să mă gândesc cu ce preț cumpăraseră nardul. Grăbite, obosite de tristețe, înfricoșate urcă, în zori, Golgota. Uneia dintre ele Mântuitorul i se arătase înviat. Mariei Magdalena. Locul este marcat astăzi de un locaș construit în jurul unei fântâni. Căci mormântul se afla într-o grădină. De aceea Maria din Magdala, crezând că Cel Care se arată este grădinarul locului, îi cere să-i arate unde se află trupul Celui înviat. Femeia aceasta vorbea unui grădinar iar dinaintea ei se afla Raiul, Grădina Învierii. Vorbindu-i, Domnul o strigă pe numele său cel mai de taină: Marie. Și ea pricepe că este El, Rabbuni, Învățătorul. În panta de lumină a Golgotei, femeile încă nu știu că urcă spre Rai. Ca un ecou, peste veacuri, Biserica rostește: „ Locul Căpățânii, rai s-a făcut; că numai cât s-a înfipt lemnul Crucii, îndată a odrăslit Strugurele vieții, pe Tine Mântuitorule, spre a noastră bucurie…„. Fără teamă de miliția Templului, de soldații romani tocmiți să păzească Mormântul, fără teamă de moarte și de loc- e totuși un cimitir, ele urcă vibrând de singura bucurie ce le rămăsese: datoria de purtătoare de mir. Mirofore. Au o singură grijă. Cine le va prăvăli piatra de la gura Mormântului. Când ajung, piatra șade scoasă din rosturi. Pe o lespede de lumină, Îngerul le surprinde cu întrebarea: De ce căutați pe Cel Viu, printre cei morți? Nu este aici! Și buzele lor rostesc, arse de setea așteptării și sărătura lacrimii: Hristos a înviat! Nu au curajul să creadă și nici să ducă, la îndemnul Îngerului Buneivestiri a Învierii, vestea aceasta Ucenicilor. O frică nouă li se cuibărește în suflet. Aceea de a nu fi socotite nebune. Tac. Dar vestea izbucnește. Petru alergă la Mormânt și vede giulgiurile puse deoparte, înfășurate cuminte. Semn al liniștii ce însoțise Învierea. Aici e paradoxul creștinismului. Se închină dinaintea unui Mormânt gol. Știind cât de mult Har, umplându-l, izvorăște lumii întregi.

Ucenicii, ne spune Scriptura, se strânseseră de frica iudeilor înapoi, în foișor. Aflaseră despre cele trăite de femei, de Apostolii ce atinsesră Mormântul, iar doi dintre ei, care plecaseră spre țarina lor de la Emaus, povesteau și ei cum L-au cunoscut pe Hristos în frângerea pâinii. Emoționați, zic eu, nici nu știau de ce anume să se teamă mai tare: de iudei ce căutau învățăceii celui Răstignit sau de Învățătorul care înviase. Pe cel din urmă îl lăsaseră la greu. Pe când se așteptau de la Hristos la o reacție dură, de șef trădat, Acesta intră pe ușile încuiate. Și le spune simplu, pe post de salut de reîntâlnire: Pace vouă! Pacea Mea dau vouă, nu cum dă lumea pace. Și apoi suflă peste ei Duhul Sfânt, dându-le misiune nouă. Să vestească iertarea! Și să o dăruiască în Numele Său. Nici un reproș, nici un proces de intenție. Primul dar al Învierii este Iertarea. Împotriva ei urlă supărații, cerându-o mereu de la creștini, ucigându-i în numele neiertării lor. Iar Numele Iertării este Hristos.

Nu tot Ierusalimul crede în Învierea lui Hristos. Reconfigurându-și acțiunea, funcționarii Templului dăruiesc bani soldaților ca să spună că Trupul Lui a fost furat și ascuns de Apostoli. Simplu, la îndemână. Unii încă mai cred așa. Caută disperați dovezi și unde nu le iese, inventează morminte. Bani să fie, căutători derutanți se vor afla mereu. Între cei dintâi dintre căutători de mort, un tânăr, Saul din Tarsul Ciliciei. Convins și el de ipoteză, pleacă în drumul Damascului să găsească acolo, ascuns, corpul furat. Pe drumul acesta Hristos îi vorbește. Prigonitorul devine Apostolul neamurilor. Un singur verset de Scriptură schimbă istoria. Aici este pedagogia Învierii. Din prigonitori face Apostoli, din femei temătoare, curajoase vestitoare ale Evangheliei. Din Mormânt izvorăște Biserica.

Domnul Hristos cel Înviat se arată apoi, vreme de patruzeci de zile, multora și în diferite ipostase de viață. Vorbește, mănâncă, sfătuiește la pescuit minunat. Insistă să dovedească realitatea Învierii Sale. Ne-o fi cunoscut pe noi, oamenii de la coada veacului, mai scociorâtori și încăpățânați decât cei care-L preferau mort? I-ar fi plăcut îndărătnicia noastră în a nu crede. Pentru că L-ar fi făcut să ni Se arate. Cum o și face, mereu și mereu, în Liturghie, locul întâlnirii cu El. În noaptea aceasta a Învierii vindecați-vă de cuvinte false. Niciodată Biserica nu vă cere, cum nici Hristos nu a făcut-o, să credeți fără să cercetați. Căutați Adevărul și El vă va face liberi, acesta e cuvântul de ordine al Învierii. În seara dintâi a zilei acesteia, Toma lipsește dintre ucenici. Îndoiala sa, izvor certitudinilor noastre căutătoare.

Și a fost miez de noapte și apoi dimineață. Ziua a VIII-a, cea fără de sfârșit. Ziua Învierii, să ne luminăm cu prăznuirea, să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi, împlinind Iertarea. Darul cel mare al Învierii. Atât valorează un popor, cât a înțeles din Evanghelie. Cât trăiește din Înviere!

Necula Constantin Valer este preot creștin ortodox, conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Șaguna„, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu. Specializat în catehetică și omiletică. Consilier al Mitropolitului Ardealului, autor a 60 de cărți, numeroase studii și articole de specialitate și de presă. Este președinte al asociației Crucea Albastră din România pentru terapia dependențelor de alcool și drog.