SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. Prima zi, lunea patimilor: „Hristos ne ține partea și ne vrea în Rai. Iadul nu e pentru oameni. Sus inima!”

Paștele Crucii

Intrăm, cu ziua de luni, în Săptămâna Patimilor. Sunt ultimele 7 zile care ne despart de Paște, zile marcate de Cina cea de Taină, trădarea lui Iuda, vindere, judecare nedreptă, umilire, răstignire, moarte, punere în mormânt… Părinții noștri o numeau și Paștele Crucii, adică timpul care trece sub semnul Crucii care se va înălța pe culmea Golgotei. O culme lungă astăzi, parcă de la un capăt la celălalt al lumii pe care o locuim.

Ție, fratelui meu, îți scriu în fiecare seară ca să înțelegi ziua ce vine. Nu, nu este o săptămână ca toate celelalte, nici simplă și nici de petrecut în indiferență. În fiecare seară vei auzi clopotul bisericii, poate chiar de peste drum, chemând la Denie, slujba serii care cuprinde în ea…dimineața zilei care vine. Da, slujba grăbește timpul, seara vorbim de ziua următoare, să trecem mai grabnic peste zilele acestea de tensiune și tristețe din care ni se naște bucuria, ieșirea din moarte. Învierea.

Lunea patimilor

Ziua I-a.

A fost seară și acum dimineață. Ieri ne-am bucurat cu întregul Ierusalim de venirea, dinspre Betania, a Mântuitorului Hristos. Îl înviase din morți pe prietenul său Lazăr. Mai întâi pare distant, parcă neputincios. Nu e prima dată, căci nu a venit în lume ca să ne impună puterea Sa, ci ca să ne facă să o descoperim. Singuri, cu riscul sporirii necredinței noastre. Surorile lui Lazăr, Marta și Maria, par deja împăcate cu moartea fratelui lor. Stânjenite oarecum că Iisus nu venise la îngroparea celui ce-i fusese prieten. Nu văzuseră plânsul Mântuitorului. Nici hotărârea din glasul Său nu au auzit-o atunci când le-a spus Ucenicilor Săi: Să mergem! Adică, nu mai e timp de vorbe, să mergem să-l înviem pe Lazăr. O face împotriva tuturor legilor firii. Mai întâi cu fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. Un fel de frondă cu omul ce-l slujea. Apoi cu fiul văduvei din Nain, în unitate cu văduvia socială a propriei Mame. Acum cu Lazăr, în care vede prietenia.

Hristos nu e străin niciunuia dintre cei pe care-i învie. Se vede în ei. Ne vede în ei. Și-i învie. La o clipă de moarte, la o zi și la trei. Arătând că pentru El nu mai există timp, ci doar veșnicie. Și învierea lor o propune ca exercițiu pentru propria Sa Înviere. De aceea Ierusalimul îi ieșise înainte. Dornic de spectacol, asemeni oricărei capitale, dar și cuprins de fervoarea împlinirii așteptării lui Mesia.

Dintre toți cetățenii Ierusalimului, copiii par cei mai aprinși. Vor fi auzit întreaga noapte povestea învierii din Betania, poate și-l aminteau din alte momente ale vieții Sale. El Însuși copilărise alergând pe lângă Vitezda, scăldătoarea vindecării, dar și a copilăriei Sale, nu departe de acolo aflându-se până astăzi casa drepților Ioachim și Ana, bunicii Săi pământești. Era un puști cu vacanțe de vară în Ierusalim și copiii prietenilor Săi îi cântau intrarea în cetate. Smerit, cuminte ca niciun alt Dumnezeu. Știind ce urmează? Cuprins de ceea ce va urma. Ieri se auzeau pe străzile Ierusalimului strigătele: Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Și un val de emoție ridica ramuri de finic în aerul încălzit de nevoia de a se împlini așteptarea. Dumnezeu pe stradă. Nu-i un lucru prea obișnuit. Doar prin Hristos va deveni obișnuință.

Azi e altfel. Hristos Domnul odihnește peste noapte în Betania și reîntors în drumul Ierusalimului întâlnește un smochin. Domnul, flămând, întinde mâna să ia o roadă să-și astâmpere foamea. Smochinul răspunde doar cu frunze. Și primește porunca uscării. Și se usucă pe loc. Pare, nu este așa, gest de grabă. Un Dumnezeu flămând cere creației sale rod. Ea nu răspunde. Pare un eveniment minor, mai ales că întreaga zi stă mai apoi sub semnul citirii din Scripturi a prorociilor Mântuitorului legate de sfârșit. Ni le așează Biserica la îndemână, canonul citirii Scripturii e vechi de secole, tocmai ca să nu ajungem smochini neroditori. Să înțelegem că rostul rodirii noastre este toată viața noastră. Că nu avem un timp al nerodirii, ca oameni. Este ultima strigare la rod pe care Hristos mai apucă să o facă. El ne ține partea și ne vrea în Rai. Iadul nu e pentru oameni. N-are rost să ne încăpățânăm să intrăm în el. Nu din întâmplare Biserica pomenește astăzi și pe Iosif cel vândut de frații săi odinioară. Istoria lui se repetă în istoria Pătimirii Domnului. Doar că acum finalul nu este dobândirea puterii într-o împărăție pământească, Egiptul, ci dobândirea Împărăției Cerurilor. Fiecăruia din noi Tatăl Ceresc e dispus să ne-o împartă, știind că nu sărăcește, ci, cu fiecare om ce primește o parte din moștenire, Împărăția se lărgește. Chemarea zilei, prin cuvintele Evangheliei și ale Bisericii, este limpede: faceți roade vrednice de Împărăție. Patima Mea ajută despătimirii voastre. Sus inima!

Necula Constantin Valer este preot creștin ortodox, conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Șaguna„, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu. Specializat în catehetică și omiletică. Consilier al Mitropolitului Ardealului, autor a 60 de cărți, numeroase studii și articole de specialitate și de presă. Este președinte al asociației Crucea Albastră din România pentru terapia dependențelor de alcool și drog.