Ana Dragomir: „A-ți urmări visul îți dă un SCOP care este mai mare decât tine, decât cei din jurul tău, ajungi undeva în adâncul personalității tale”
Cum ar arăta o lume în care cărțile ar fi considerate dintr-odată dușmanii oamenilor și ar fi condamnate la uitare? Cum ar schimba acest lucru destinul fiecărui om, tânăr sau mai puțin? Scriitoarea Ana Dragomir explorează această posibilitate în noul ei roman, Timpul posibilităților, publicat de Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial Trei. Cartea scrisă pentru copiii cu vârste între 9 și 12 ani imaginează un regat unde suveranul a declarat un război total împotriva imaginației și a cuvântului scris. Dar o frăție condusă de o tânără curajoasă decide să lumea nu poate trăi fără magia poveștilor și pornește într-o aventură temerară pentru a le salva.
„Poveste a poveștilor”, cum o consideră scriitoarea, Timpul posibilităților conține mesaje interesante și pentru adolescenți și adulți – despre puterea literaturii de a vindeca sufletele bolnave, de a conecta oamenii, dar și despre cât de important este să ne urmăm visurile. Într-un interviu în exclusivitate pentru Gândul, Ana Dragomir, scriitoarea de numai 17 ani care a publicat recent cea de-a patra ei carte, ne spune ce legătură există între urmarea visurilor și o viață trăită cu pasiune și încredere.
Reporter: Ana, scrii de la vârsta de 6 ani, iar acum, la șaptesprezece, ai publicat cea de-a patra carte, romanul pentru copii și adolescenți „Timpul posibilităților”. Ai fost numită „copilul-minune al literaturii române”. Ce părere ai despre acest lucru? Cum simți tu că stau lucrurile?
Ana Dragomir: Cred că cei care mi-au atribuit acest nume au fost extrem de generoși, sunt copleșită de entuziasmul lor, dar cred că este puțin cam mult. Sunt mulți copii talentați, care muncesc pentru visul lor și ar trebui susținuți. Eu am fost norocoasă. Îmi place să scriu, să spun povești, să-mi imaginez scenarii și să mă împrietenesc cu personaje. Nu mi-am propus niciodată să fiu numită o „minune”, nu mă gândesc la asta când scriu. Mă bucur când poveștile mele ajung în mâinile copiilor și sper să îi inspire să lupte pentru visul lor, pentru povestea lor. Când trag linie, la final, simt că ceea ce contează este să împărtășești și să asculți, să clădești o poveste frumoasă care să inspire.
Reporter: Ce simți că îți oferă scrisul?
Ana Dragomir: Scrisul îmi oferă infinitul, libertatea de a gândi, de a explora colțuri ascunse din mine și din lume, de a descoperi câte ceva nou cu fiecare capitol. Scrisul îmi dă aripi, cu ajutorul lui simt că pot zbura și că sunt invincibilă, că pot trai în lumi imaginare, alături de personajele create de mine. Acolo pot să fiu cât de aventuroasă și curajoasă cu putință. Scrisul creează prietenii, aduce oameni împreună, unește, dă voce gândurilor, invită la discuții și dezbateri. Scrisul îți poate oferi o lume întreagă.
Reporter: Scrii cu dificultate sau dimpotrivă, cu ușurință?
Ana Dragomir: Depinde de poveste. Cu primele mele cărți am scris ușor, am avut o sursă de inspirație tangibilă, era clară și era în mine. Cu timpul am descoperit că scrisul nu este doar o plăcere, se poate transforma într-o bătălie cu tine însuți, te poate ridica și doborî în egală măsură. Atunci când crești, devii mai conștient de abilitatea ta, citești mai mult, te compari, te judeci. Toate acestea afectează procesul creativ. Cu Timpul Posibilităților a fost greu, mi-a luat peste un an să finalizez primul draft și cartea a trecut prin mai multe redactări. Mi-am dat seama că inspirația trebuie și căutată, nu vine întotdeauna de la sine, iar fluiditatea frazelor trebuie lucrată și gândită. Nu sună bine ca prin magie. În spatele unei propoziții reușite, a unui capitol reușit stă multă muncă și reziliență. Nu este ușor să scrii, dar scrisul îți aduce multe satisfacții atunci când îți iese așa cum îți dorești.
Reporter:„Timpul posibilităților” este o frumoasă și convingătoare pledoarie despre capacitatea artei literare de a vindeca sufletele. Literatura conectează oamenii și le oferă o perspectivă mai cuprinzătoare, empatică și spirituală, îi ridică deasupra cotidianului. Cum a fost primită cartea? Ce părere au avut despre ea tinerii din anturajul tău?
Ana Dragomir: Cred că este prea devreme să ne dăm seama de părerile din jurul ei, recenziile nu au apărut încă, dar eu sunt mulțumită de ea, de ceea ce am scris, de cum arată, de munca din spatele ei. Cei care au citit-o mi-au vorbit frumos despre carte și aici menționez prietenii apropiați și familia. Am scris o carte despre puterea literaturii de a aduce oameni împreună și am avut două lansări minunate, la București și la Timișoara. Dacă e să spun cum a fost primită, o să mă refer și la lansări. Librăriile au fost pline de oameni extraordinari, de cititori, de copii, de artiști, care sper că s-au simți la fel de bine cum m-am simțit și eu. Acum că este oficial în lume, aștept și alte păreri. Sper că a transmis emoție, asta este cel mai important.
Reporter: Romanul include și câteva povești simbolice și este scris sub forma unei narațiuni pline de aventură și magie. Formula narativă e ingenioasă, pentru că, printre altele, permite să te adresezi cititorilor de toate vârstele, atât celor mici, cât și celor mai mari. Fiecare simte că i te adresezi. Cât de greu a fost să ajungi la formula finală a romanului?
Ana Dragomir: Îmi plac la nebunie cărțile care au o structură complexă, care includ povești în povești, se joacă în mai multe fire narative și sunt creative. Formula mi-a venit natural. Așa am văzut cartea de la început, poate nu atât de lungă (în planul inițial aveam scrise 12 capitole și am ajuns la peste 20), dar clar diferită de celelalte cărți ale mele. Sunt sigură că am fost influențată de cărți pe care le citeam în acea perioadă și care mi-au plăcut mult: Grădina uitată de Kate Morton, care conține și o serie de povești scrise de naratoare și Cetatea Cucului din Nori de Anthony Doerr, care este ca o păpușă matrioska. Este scrisă din mai multe perspective, pe mai multe planuri, în perioade diferite, iar personajele sunt unite de un manuscris antic. Chiar vă recomand să le citiți! Am adăugat poveștile culese de copii în carte, împreuna cu povestea Linnei, pentru că toate cărțile pornesc de la poveștile pentru copii, iar impactul pe care povestea Linnei l-a avut asupra personajelor mele am vrut să fie resimțit și de cititorii mei. M-am gândit că, prin adăugarea poveștilor regatului în carte aș putea să le dau șansa cititorilor să pășească în folclorul tărâmului, să simtă entuziasmul personajelor principale, și de ce nu, să-și retrăiască copilăria.
Reporter: O lecție pe care o pot deprinde din roman adolescenții, dar și părinții lor este să nu-și abandoneze visurile, ci să meargă cu încredere spre îndeplinirea lor. Se spune că „trăim în timpul posibilităților, așa că prindeți-vă visurile și țineți-le strâns. Să nu le dați drumul vreodată. Orice este posibil dacă ai destulă încredere”. Cât de important crezi că este pentru un adolescent să-și urmărească visul? Și care ar fi pericolele dacă nu mai reușește să creadă în el?
Ana Dragomir: Este cel mai important lucru! Fără visuri ne dispare speranța, fără speranță nu avem pentru ce lupta, lumea devine anostă, inspidă, energia și pasiunea dispar ușor-ușor, împreuna cu încrederea. Toți avem un vis, poate mai multe, unele neconvenționale, altele obișnuite, toate la fel de importante, deoarece, la final, ele ne alimentează și ne definesc. A-ți urmări visul îți dă un scop care este mai mare decât tine, decât cei din jurul tău, ajungi undeva în adâncul personalității tale. Nu toate visurile pot fi și îndeplinite, dar pe parcursul acestui drum vei descoperi lucruri despre tine care te pot surprinde, vei întâlni oameni de la care poți învața, obstacole peste care vei trece. Fără acest drum care mai este farmecul vieții? Determinarea de a continua este ceea ne face oameni.
Reporter: Care este pentru tine „Timpul posibilităților”, acele momente când trăiești în „splendoarea lumii”?
Ana Dragomir: Timpul Posibilităților este acum, este timpul când nu mai amânam decizii importante, când ne luăm curajul în dinți și luptăm pentru visul nostru, pentru a clădi viața pe care ne-o dorim. Cât despre momentele în care trăiesc în splendoarea lumii, ele sunt multe. Sunt momentele în care vorbesc cu prietena mea cea mai bună și izbucnim amândouă în râs, sunt momentele când citesc o carte bună care mă transportă în timp sau în viața unui personaj, sunt momentele când merg la teatru și îmi dau lacrimile, sunt momentele când întâlnesc oameni cu care simt o conexiune instant. Sunt momentele când gust ceva nou pentru prima oară sau când îmi comand felul preferat de mâncare, cele când apare un episod nou din serialul pe care îl aștept de un an sau când iau o notă bună la un examen. Sunt toate acele momente care ajung să te definească, la care te întorci des și te gândești: Mai Vreau! Iar aceste momente apar când te aștepți mai puțin, pot fi persoane, locuri, amintiri, istorii, conversații, ceva ce ai citit și îți aduce un zâmbet pe buze și te inspiră.
Reporter: Te rugăm să adresezi câteva cuvinte cititorilor Gândul. Mulțumim!
Ana Dragomir: Aș vrea să vă îndemn pe toți să vă spuneți povestea, să ascultați, să participați, să fiți deschiși, să contribuiți, să explorați, să încetiniți, să descoperiți câte ceva nou în fiecare zi, să împărtășiți. Pe planeta aceasta nu suntem singuri, suntem o comunitate, suntem oameni, cu bune și cu rele, cu experiențe care ne aduc împreună, dar ne și îndepărtează, suntem diverși, suntem uniți. Este datoria noastră să fim prezenți, să ne ajutăm, să dăm aripi altor oameni și să inspirăm prin viața pe care o ducem. Chiar și cea mai mică poveste poate inspira pe cineva, chiar și cel mai mic comentariu poate tăia aripile cuiva. Dacă ne spunem poveștile o să ne dăm seama că nu suntem singuri, o să ne inspirăm unii de la alții și o să ajungem unde ne dorim. Trebuie doar să avem destulă încredere și să ne susținem reciproc, fiindcă poveștile aduc oamenii împreună.
CITEȘTE ȘI: