Gânduri de scriitor. Cristian Lisandru: ”Suntem condamnați să ne parcurgem, la nesfârșit, îndoielile, nesomnul și durerile”
Nu suntem în stare să privim viața prin ochii mari și limpezi ai armăsarilor care plătesc tribut doar libertății necenzurate. Până și nechezatul a devenit o linie melodică stupidă, ordinară, cizelată cu o prețiozitate de un prost gust desăvârșit prin intermediul unor softuri, în studiouri izolate fonic unde microfoanele nu au decât dreptul de a transmite, în eter, dezolarea cu ifose de hit.
Rămânem prizonieri ai ochelarilor de cal – dar câtă tristețe ancestrală este cuprinsă în această nefericită, stupidă alăturare! –, flămânzi și jalnici cerșetori ai unui braț de fân care ne este aruncat sub guri, cu mărinimie, de samsarii moderni ai unei neverosimile civilizații care a fost scoasă la mezat, dusă de căpăstru către abatoare multinaționale sau înhămată la dricul contemporaneității lugubre.
În alte timpuri, în alte spații, pământul sfârtecat de copitele armăsarilor înfocați gemea a drum fără întoarcere și a soartă dată pe brazdă, iar din el săreau până la cer bucăți mari de legende încă nescrise.
Acum și aici, însângerați și mușcând o zăbală uriașă care face parte integrantă din trupurile noastre, scuturăm coame rărite și slinoase, ne acomodăm cu statutul de gloabe și extragem fericire de talcioc din puseuri nostalgice. Dacă se pune șaua pe noi nici nu mai protestăm, ba chiar o cerem respectuos prin petiții și memorii, iar dacă trebuie jucăm așa cum ni se cântă. O bătută pe loc. Lipsită de grație și torturată de furbură.
Pe de altă parte, obosim și din cauza drumurilor deschise, inutil, în scenariile personale, deși ne-am putea odihni sufletele sub așteptări înfrunzite. Am discuta îndelung cu propriile umbre jertfite astâmpărului, prețioși ca niște filozofi de ocazie strânși în menghina nemiloasă a elucubrațiilor cu iz metafizic, apoi ne-am ostoi setea reîntoarcerilor cu alte gânduri de ducă, în timp ce focuri vesele – aprinse cu vreascurile câtorva amintiri confuze, rătăcite prin buzunarele burdușite cu suveniruri – ne-ar lumina chipurile ceruite.
Din cauza atâtor drumuri fără sfârșit am uitat ce înseamnă să te așezi turcește pe bordură, să aprinzi o țigară cu aerul celui care a ajuns, surprinzător, la înțelegerea deplină a slăbiciunii personale și să sufli fumul în ochii depărtărilor parșive. Planând deasupra noastră ca o pasăre de pradă, verbul ”a pleca” ne supervizează până și momentele în care nu facem altceva decât să batem pasul pe loc, amăgindu-ne la unison că am păcălit încă un număr nedeterminat de borne kilometrice.
Avem o linie, însă ne lipsește capătul. Ni se dă startul, însă nu ne spune nimeni că ar trebui să existe și panglica de la finish. Cu cât mergem mai mult, tocind tălpile pantofilor, cu atât suntem mai departe. Răsuflări sacadate. Transpirație înțepătoare. O febră musculară generalizată. Priviri piezișe. Senzația permanentă că timpul se ia la întrecere cu tine și, bineînțeles, te-ar lăsa în urmă chiar și în eventualitatea – absurdă, dar absurde sunt și drumurile, absurzi sunt și pașii noștri supuși acestui interminabil supliciu – în care un arbitru, mărinimos în relația cu noi, eternii perdanți, ar decide să-i plaseze chiar timpului kilograme suplimentare în rucsac.
Paradoxal, e bine că avem atâtea drumuri la dispoziție. Ne putem iluziona cu ipoteza liniștitoare (dăunătoare, totodată) că drumul nostru este cel mai bun dintre toate și că suntem ași la capitolul ”alegerea căii drepte către nimic”.
E drept, de cele mai multe ori nu știm ce să facem cu aceste drumuri, iar după fiecare curbă ne așteaptă doar gândul că suntem condamnați să ne parcurgem, la nesfârșit, îndoielile, nesomnul și durerile induse de bătături.
Nici să ne oprim nu mai avem curaj. Și asta pur și simplu fiindcă ne-am pierdut răbdarea pe drum, într-o răscruce unde am muiat degetul arătător în gură și am sprintat, fericiți, împotriva vântului.