Gânduri de scriitor. Narcis Avădănei: ”Reclamați la tăcere”

Zapăm printre greșeli. Ne place să facem rău conștient și totuși ne punem poalele în cap și dăm fuga la biserică când se pune problema unui recensământ al faptelor admirabile. Nu mai cunoaștem cu exactitate ce înseamnă bârna din proprii ochi și alungăm orice urmă de empatie din noi atunci când avem ocazia să devenim judecători ai lumii, fără să ne dăm seama că puterea aceasta a vorbelor are efecte devastatoare și ne face mici și nesemnificativi într-o lume în care toleranța și înțelepciune sunt chei pentru salvare!

Importanța pe care ne-o arogăm zi de zi nu arată altceva decât frivolitatea ideilor noastre, lipsa de cunoaștere și dorința de-a le pune în evidență cât mai pregnant. Trăim într-o lume a ipocriziei, una care are rădăcini din ce în ce mai adânci și care face o mulțime de victime colaterale și care ne face pârâți într-un proces care nu-i al nostru, cu instanțe imaginare și cu reclamați care ne răpesc tăcerile înalte. Asta-i epidemia cea mai pronunțată pe care unii dintre noi, mai cu mintea la purtător, trebuie să o străbatem și să ne facem că nu înțelegem sau nu vedem cum zilnic ne afundăm în atitudini și comportamente deviante.

 Zicem una în față și acționăm diferit pe spate. Ni se pare că am descoperit universul la orice pas și facem judecăți de valoare, dăm cu barda, avem verdicte și rezolvări pentru orice și suntem morali până la Dumnezeu și-o palmă mai sus. Dragii mei, viața nu-i construită din certitudinile noastre. Nici măcar nu contăm prea mult în economia ei. Viața este parcursul care-și lasă amprenta peste lume și care ne dă posibilitatea să alegem variantele corecte, pentru a ne fi bine. În nici un caz, ipocrizia nu-i printre ele!

Care-i sportul național românesc? Oina e deja istorie. Ipocrizia ne poate duce pe primele locuri la oricare campionat mondial am participa, pentru că am devenit maeștri într-ale eschivărilor! Ipocrizia aceasta a noastră e la fiecare nivel. Dăm cu piatra în biserică, dar ne facem cruce pe la colțuri. Avem vieți demne de filme interzise minorilor, uităm de bun simț și moralitate, dar apărăm cu îndârjire principiile bisericii.

 Ne plac manelele, dar le contestăm la orice pas, deși milioanele de vizualizări de pe Youtube arată contrariul. Nu ne plac manelele, dar le ascultăm pe la colțuri. Vrem cultură cu orice preț, dar ne uităm pe Tik-Tok ca să-l găsim pe Leon Dănăilă! Vrem ca țara să se schimbe, da-i confortabil să arunci gunoaiele, să te crezi rege pe șosele și să n-ai deloc spirit civic, pentru că tu, ce să vezi, ai tot dreptul să fii român și să dai cu piatra în orice nu-ți convine!

Ne ascundem, mai ceva ca și cârtițele, cu mintea-n tastatură și începem, de dimineața până seara să abundăm în comentarii idioate, fără să mai înțelegem că ne facem rău singuri. Ne place cumva, dar cumva preferăm altceva. Și uite așa societatea asta se duce de râpă la propriu, fără să i se mai vadă lumina de la capătul îndepărtat al tunelului încă neconstruit. Ipocrizia este cea mai pronunțată formă a indolenței, este urâțenia pe care sufletele și chipurile noastre o ia fără urmă de apel. Recursul la morală nu-și mai are sens. E demult pierdut în lumea în care dacă nu dai cu toporul nu ești șmecher, în lumea în care dacă nu te supui mulțimii, ajungi din start stigmatizat, în lumea autohtonă în care prejudecățile sunt la mama lor acasă.

Personal, am învățat să mă uit în partea cealaltă. Nu e lipsă de curaj, este doar forma mea de auto-apărare. Și nu scriu despre asta ca să evidențiez ceva anume sau ca să trag semnale de alarmă. Nu! Nu-s eu vreo instanță! Doar văd și e dureros să asiști la o depravare a sufletelor, la împărțire din secundă în secundă în tabere vehemente, uitând că lumina care ne poate face mai buni și oarecum mai înțelepți nu e altundeva decât în mintea și-n sinceritatea noastră. Oare de ce să nu-i lăsăm sufletul dreptul la sinceritate? Nu cred totuși că l-au răpit și pe acesta și l-au dat în malaxorul pandemic! Poate și de asta suntem reclamați la tăcere, într-o lume în care cel care țipă mai tare are drepturi mai multe!

În final, în loc de vreo concluzie pe care oricum nu o putem da, pentru c-am risca să fim acuzați de aceeași ipocrizie și pentru că, de multe ori, concluziile nu fac decât să adâncească o problemă, o să vă las un poem de-al meu, care se regăsește în noul volum de versuri ”Nebun de dragoste”, pe care-l puteți achiziționa online.

Coborâm tot mai sus și urcăm prea în jos, stăvilitul apus, ne reclamă pe dos!
Adormind cu nesaț, ni se pare trecut, cu tăcerea la braț, n-avem timp de-nceput!
N-avem timp să privim, cu mirosuri de mai, de potop trândăvim și potopul e rai!
Și ne suntem dușmani, buruieni într-un cer, nu mai suntem umani și n-avem caracter!
Cu speranța la moarte, tăinuiți între flori, poate-om fi mai departe, peste lume culori!
Și pictați de iubire, ne rugăm celuilalt, ne privăm în neștire, de atâta înalt!
Și în clipa ce vine, fără nici o plăcere, condamnați la prea bine, reclamați la tăcere!