Interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia: ,,Întotdeauna am considerat că o carte fără cititori e ca un om fără prieteni” (EXCLUSIV)

Licenţiată în filosofie şi jurnalism, scriitoarea Camelia Cavadia are propria agenție de comunicare – Fabrica de PR, alături de Alina Sin. În anul 2015, a debutat în literatură cu romanul ,,Vina”, care a obținut votul cititorilor, fiind considerat cel mai bun roman de debut al anului 2016 și, totodată, câștigător al ,,Festival du premier roman” la Chambéry în același an.

Camelia Cavadia vorbește într-un interviu pentru cititorii GÂNDUL.RO despre cum a luat naștere dorința de a scrie, romanul său de debut, precum și despre cea mai emoționantă întâmplare din viața de scriitor.

Gândul.ro: Pentru început, aș vrea să te prezinți, în câteva cuvinte, cititorilor Gândul.ro. Cine este omul Camelia Cavadia?

ACTUALITATE Cum petreceau românii Revelionul în comunism. Era singura noapte din an când electricitatea nu era întreruptă

16:59

ACTUALITATE Reacția lui George Simion, după decizia Curții de Apel de a respinge contestația lui Călin Georgescu: „Voi cere mai departe repetarea alegerilor”

16:44

Camelia Cavadia: Găsesc că nu e deloc întâmplător momentul în care primesc această întrebare, care, pe cât pare de simplă, pe atât de dificil poate fi răspunsul. Chiar zilele trecute am urmărit pe YouTube un moment de la TED Talk cu scriitorul german Eric Stantop, autorul celebrei cărți „Citirea feței”, inspirată din experiența sa de viață. Mi-a rămas în minte începutul discursului său, care are legătură cu întrebarea dumneavoastră: „cine sunteți? Cine e omul Camelia Cavadia?”. Scriitorul observa că primele întrebări pe care și le pun oamenii atunci când fac cunoștință sunt: „de unde ești?”, „cu ce te ocupi?”, întrebări la care răspund imediat în mod natural, automat. Dar dacă i-ar întreba cineva „cine ești?”, probabil că n-ar ști ce să spună mai întâi, care ar fi răspunsul cel mai potrivit să-i definească.

Mă regăsesc și eu în această situație, căci nu știu care sunt acele lucruri care pot fi spuse, astfel încât să vă faceți o idee despre omul care sunt, nu despre ce fac, cu ce mă ocup… Poate că aș începe prin a spune că sunt un om care-și dorește să se bucure de viață, să-și facă timp să nu trăiască de-a valma și să  aibă capacitatea de a se opri din când în când pentru a asculta, a privi, a încerca să înțeleagă. Sunt un om cu multe anxietăți și frici, cu îndoieli și nesiguranțe, dar în același timp, un om care încearcă să vadă mereu și părțile bune în orice lucru rău care se întâmplă. Am văzut recent interviul cu psihoterapeutul Irvin D.Yalom în care spunea că nu are niciun regret în viață, iar asta mi s-a părut ceva absolut remarcabil.

Nu știu câți oameni pot afirma acest lucru despre viața lor, iar eu, cu siguranță, nu mă pot număra printre ei. Sunt multe lucruri pe care ar fi trebuit să le fac altfel, multe pe care nu le-am făcut la timp și pentru care nu mai există o altă șansă. Am destule regrete, dar am dorința de a nu mai acumula altele. Poate de aceea am ales să încerc să-mi împlinesc o parte dintre visuri, oricât de imposibile și mărețe au părut la momentul respectiv. Sunt un om care și-a adunat curajul de a începe să scrie o carte la 44 de ani și care se bucură de atunci de sentimente, senzații, trăiri nebănuit de frumoase.

La 5 ani și jumătate de la debut, încă mă mai mir de frumusețea turnurii pe care a luat-o viața mea. Sunt un om care, în urmă cu trei ani și jumătate, a pornit împreună cu prietena sa (Alina Sin) propriul business, propria agenție de comunicare, Fabrica de PR, lucru ne aduce multe satisfacții și ne face mândre să știm că stăm pe propriile picioare. Același proiect ne aduce și bucuria de a o fi ales lângă noi pe Adela (Marinescu) un om pe care ne putem baza în orice moment al vieții, oricât de complicat ar fi el. Sunt, de asemenea, un om care prețuiește momentele petrecute în familie, care nu-și dorește decât să fie armonie-n sânul ei. Sunt omul care tânjește după momentele în care poate citi sau scrie, care iubește întâlnirile (tot mai rare) cu prietenele, care visează la momentele de respiro în care nu „trebuie” nimic. După cum vedeți, sunt un om simplu, cu dorințe dintre cele mai comune.

Gândul.ro: Cum a luat naștere dorința de a scrie?

Camelia Cavadia: Era o dorință veche (poate de pe vremea în care nici măcar n-o conștientizam), dar pe care n-am avut curajul să o pun în practică mai devreme.

Gândul.ro: Ai debutat în literatură cu romanul ,,Vina”, în care vorbești despre povara fericirii. Cum descriii experiența?

Camelia Cavadia: Experiența scrierii acestei cărți este și va rămâne pentru mine una de neuitat. Cred că în perioada în care m-am apucat de scris treceam fără să-mi dau seama (abia mai târziu am înțeles asta) printr-un fel de criză – poate de identitate sau poate doar traversam o perioadă cu multe nemulțumiri acumulate, în care am simțit nevoia să fac ceva pentru sufletul meu. Ceva în care să investesc fix acea parte din mine pe care o simțeam neîmplinită. Așa că scrisul a pornit în acel moment mai mult dintr-o nevoie, aceea de a mă apropia de mine, de ceea ce simțeam cumva că sunt, pe dedesubt.

Întotdeauna mi-am dorit să scriu, dar mereu mi-am pus tot felul de piedici spunându-mi că nu voi fi în stare, că cine sunt eu să îndrăznesc asta, că e un vis ce trebuie să rămână așa, dar în momentul în care m-am apucat să scriu efectiv  la carte nu m-am mai gândit la nimic, decât la bucuria și procesul de scriere a ei. Nu m-am gândit foarte mult nici măcar dacă o va publica vreo editură sau nu (pentru că dacă aș fi scris-o permanent cu acest gând în mine, presiunea ar fi fost prea mare și probabil nu aș mai fi reușit niciodată s-o scriu), dar îmi aduc și acum aminte cât de fascinant mi se părea felul în care personajele luptau pentru propria identitate și propriul drum, direcția în care se ducea povestea – ca și cum nu eu o scriam pe ea, ci ea mă purta pe mine – felul în care mă transformam eu după fiecare capitol pe care-l scriam. Găseam totul absolut fascinant.

În plus, pe tot parcursul scrierii cărții am simțit o bucurie imensă invadându-mi sufletul, o emoție și o energie pe care nu le mai întâlnisem. Era ceva ce mă entuziasma fără măsură, ceva ce mi se revela doar mie. Iar momentul în care cartea a fost acceptată spre publicare de editura Trei este unul dintre cele mai fericite din viața mea. Dacă ar fi să aleg doar cinci astfel de momente, sigur publicarea primei cărți s-ar număra printre ele.

În ceea ce privește subiectul cărții și anume „vina” și „povara fericirii” sunt două teme care mă interesează prin însăși greutatea lor. Consider că vina este unul dintre cele mai greu de purtat sentimente, o povară ce schimbă, modifică, afectează cu totul personalitatea celui ros de vină. Întotdeauna mi-a plăcut să urmăresc procesul care face ca ceva să devină altceva, întotdeauna am fost preocupată de acest drum al transformării. În ceea ce privește „povara fericirii” se referă la modul nostru de a nu aprecia ceea ce avem, la a pierde cu ușurință ceea ce am câștigat cu greu, de a considera că, la un moment dat, totul ni se cuvine.

Gândul.ro: Ce te-a inspirat să scrii cartea ,,Măștile fricii”?

Camelia Cavadia: Într-o dimineață m-am trezit pur și simplu în minte cu această frază,: „cea mai fericită zi din viața mea, nu a fost cea în care m-am căsătorit sau s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu”, iar de aici am știut că trebuie să spun povestea. Pe măsură ce înaintam, îmi dăseam seama că scriu, de fapt, povestea multor copii, adolescenți, oameni pe care-i întâlnisem de-a lungul vieții mele, oameni despre care aflasem, momente ce-mi fuseseră la un moment dat povestite; oameni reali. Poate de aceea au și fost extrem de mulți cititori care s-au regăsit în personajele din carte. Unora le-a deschis răni vechi cartea aceasta, pe alții i-a făcut să se simtă înțeleși.

Gândul.ro: Ai spus, la un moment dat, că unul dintre motivele pentru care ai scris cartea ,,Purgatoriul îngerilor” îl reprezintă vulnerabilitatea copiilor. Ce ai urmărit să transmiți prin această carte?

Camelia Cavadia: Când m-a întrebat cineva la un moment dat de ce toate cărțile mele sunt despre copii, primul meu impuls a fost acela de a-l contrazice. „Vina” nu e despre copii, „Măștile fricii” urmărește o altă perioadă a vieții celor trei frați, singura carte pe care o viza întrebarea mi se părea a fi „Purgatoriul îngerilor”.  Apoi, m-am luminat dintr-o dată: într-adevăr, în cărțile mele copiii sunt personaje cheie, indiferent de cât de mult spațiu le aloc. Chiar dacă personajul principal din „Vina” este un bărbat de 54 de ani, peste care sentimentul de vină a crescut ca un mușchi, acoperindu-l, tot acolo îl veți întâlni și pe Paul, un copil ce pare chintesența tuturor calităților pe care le-au avut cândva celelalte personaje.

În ceea ce privește dramele din „Măștile fricii” și evoluția personalității celor trei frați, ele au legătură cu ceea ce li s-a întâmplat în copilărie; acolo trebuie căutate explicațiile pentru comportamentul lor de azi, incapacitatea lor de adaptare, de înțelegere, desconsiderarea, devalorizarea propriilor persoane, inadaptarea la viața reală, indiferent cât de bună ar fi devenit aceasta, sentimentul permanent că e ceva în neregulă cu ei,  stigmatul de „ciudați”, inadaptați, pe care și-l pun singuri, de oameni care nu vor fi niciodată suficent de buni în nimic din ceea ce vor întreprinde până la finalul vieții.

Dar, într-adevăr, în „Purgatoriul îngerilor” se „simte” cel mai bine vulnerabilitatea copiilor, unii ale căror destine sunt schimbate într-o fracțiune de secundă, una fatală ce le va transforma viața radical. Astfel de copii sunt peste tot, dăm nas în nas cu ei pe stradă, ne ciocnim de ei, fără să-i vedem parcă. Sunt multe lucruri pe care am vrut să le transmit cu această carte, începând cu atragerea atenției asupra copiilor străzii și a vieții mizerabile pe care o duc, la nepăsarea cu care trecem pe lângă ei, parcă fără a-i vedea, de la a arăta că nimic, niciodată nu e doar bun sau doar rău, la faptul că Binele își face întotdeauna loc să răsară chiar și în cele mai opace și neprietenoase medii.

Am încercat în această carte să tratez problema copiilor dispăruți din cât mai multe perspective  – ale familiilor rămase în urmă, ale polițiștilor care se ocupă de cazuri, ale jurnaliștilor care scriu despre ele – dar mai ales, am încercat să imaginez viața de zi cu zi, clipă de clipă a unor astfel de copii. Cum se descurcă fără apărarea nimănui, ce sunt nevoiți să facă și să îndure pentru traiul de zi cu zi, despre resorturile care-i țin mai departe  în viață.

Din momentul în care am început să mă documentez asupra subiectului pe care mi-am propus să-l abordez, pe măsură ce aflam poveștile unor astfel de copii mi-am dat seama că nu mai există alternativa de a nu scrie această carte. Deși mi-a fost foarte greu să trăiesc „înăuntrul” acestui subiect, am simțit dintr-o dată că e de datoria mea să-l aduc în fața oamenilor. Nu știu dacă a schimbat ceva această carte, dar știu că mulți dintre cei care au citit-o se uită altfel acum la copiii străzi și încearcă să-i ajute acolo unde se poate. „ÎI VĂD! Până acum mă uitam la ei fără să-i văd. Dar acum ÎI VĂD”, mi-a scris cineva după ce a citit cartea. Alții s-au plâns că această carte le-a deschis ochii, dar că nu le-a oferit și soluția de a-i ajuta. Însă aceasta e o altă discuție.

Gândul.ro: Care este personajul preferat al cărților pe care le-ai scris? De ce?

Camelia Cavadia: Fără doar și poate Tomas H., personajul din cartea „Vina”. Cu siguranță, acest lucru se datorează și faptului că am pornit împreună în această aventură a scrisului, că el a fost cel care mi-a deschis acest drum, dar știu că nu e doar atât. După părerea mea, Tomas H. e poate cel mai bun personaj pe care l-am creat până acum, un personaj complex, perfect credibil și cât se poate de uman.

Pe de altă partea, cartea preferată a cititorilor este „Măștile fricii”, carte care a provocat atât de multe reacții din partea celor care au citit-o, care s-au regăsit în poveste sau nu. Este și cea mai citită carte a mea, pe care o văd recomandată, în continuare, la fel de des pe rețelele sociale sau în grupurile de cititori.

Gândul.ro: Care a fost cea mai emoționantă întâmplare din viața ta de scriitor?

Camelia Cavadia: Cel mai emoționat moment din viața mea de scriitor a fost acela în care am aflat că romanul meu de debut „Vina” a obținut votul cititorilor, fiind considerat cel mai bun roman de debut al anului 2016, motiv pentru care am fost invitată să particip la unul dintre cele mai prestigioase și cu tradiție festivaluri de literatură din lume, festivalul de la Chambery. Nu neapărat faptul că a fost considerat un roman de debut bun m-a emoționat așa de tare (deși bineînțeles că a fost ceva incredibil), ci întâmplarea însăși. Faptul că în urmă cu un an mă aflam într-un moment destul de debusolant al vieții mele, iar peste un an gustam dintr-o bucurie la care nici măcar nu visasem vreodată.

Am mai spus-o și altă dată, în momentul în care am aflat vestea, am avut impresia că viața mea s-a transformat într-un basm și că eu sunt nici mai mult nici mai puțin decât Cenușăreasa transformată peste noapte în prințesă.

Gândul.ro: Cât de mult reprezintă pentru tine relația cu cititorii?

Camelia Cavadia: Reprezintă foarte mult. Întotdeauna am considerat că o carte fără cititori e ca un om fără prieteni. Eu cred că cititorii sunt cei care-i dau viață, la urma-urmei. Tu ca autor o scrii, dar în momentul în care-i dai drumul în lume, cartea devine și a celor care-o citesc. Nu mai e doar a ta. Și mai cred că fiecare cititor în parte contribuie cu ceva la povestea ei, pentru că fiecare o înțelege și o citește din perspeciva sa cât se poate de personală, fiecare vine cu propriul filtru de înțelegere și asimilare a ei. Prin urmare, cred că scriitorul și cititorii sunt mult mai uniți decât ar putea părea la prima vedere.

Din fericire, eu am parte de cititori care aleg nu doar să-mi împărtășească impresiile despre cărți, ci și experiențe din viețile lor, unele comune sau asemănătoare cu ale personajelor create de mine. După natura lor, mi-am dat seama că multe dintre acestea erau mărturisiri greu de făcut chiar și în fața unor prieteni, cu atât mai mult în fața mea, care, la urma-urmei, era o străină pentru ei. Și, cu toate astea, oamenii au încredere în mine și se deschid lăsând la vedere partea sensibilă a sufletului lor. Mă gândesc că se simt încurajați să facă asta tocmai pentru că văd că exact asta fac și eu în fața lor.

Gândul.ro: La ce proiecte creative lucrezi în perioada următoare?

Camelia Cavadia: Offf, asta e o întrebare puțin dureroasă pentru mine, căci mă confrunt cu o problemă acută a lipsei de timp pentru scris. Lucrez la un nou roman – dar momentan am luat o mică pauză, nu doar pentru că nu găsesc timpul și energia necesare să-l continui, ci și pentru că sunt un pic nemulțumită și nesigură de direcția în care se duce povestea. Și, de fiecare dată când mi s-a mai întâmplat asta până acum, o mică distanțare de poveste a fost o bună rezolvare a impasului.

Gândul.ro: Un gând de final pentru cititorii noștri?

Camelia Cavadia: Recent am dat peste acest pasaj în cartea „Jurnalul unui librar” de Shaun Bythell: „În ultima vreme, mi se întâmplă atât de rar să găsesc timp pentru citit încât, atunci când o fac, mi se pare cea mai pură formă de răsfăț, superioară oricăror altor experiențe senzoriale” și tot am sentimentul că mi-a furat vorbele din gură și că a spus cu voce tare ceea ce gândesc. Așa că dacă ar fi să transmit un mesaj cititorilor, acela ar fi: ocupați-vă mintea și sufletul cu lucrurile care vă plac și căutați întotdeuna timp și resurse pentru a face ceea ce vă aduce bucurie. Căci uneori mi se pare că suntem luați pe sus de toate lucrurile pe care trebuie să le facem și le lăsăm deoparte fix pe acelea  care ne plac mai mult.