Interviu cu scriitoarea și criticul literar Andreea Răsuceanu: ,,Pentru mine, scrisul e un mod de a te decupla de la realitate, dar nu de tot, ci păstrând-o undeva în vizor” (EXCLUSIV)

Scriitoarea și criticul literar Andreea Răsuceanu a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, secția română-engleză, iar în 2009, a devenit doctor în filologie cu lucrarea ,,Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate”, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. Între anii 2010 și 2013, a beneficiat de o bursă postdoctorală POSDRU, incluzând un stagiu de șase luni la Universitatea Sorbonne – Paris 3, finalizată cu lucrarea ,,Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară”. A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste literare precum: Viaţa Românească, România literară, Observator cultural, Revista 22, Bucureştiul cultural, Idei în dialog, Dilema veche, dar și Convorbiri literare.

Andreea Răsuceanu vorbește într-un interviu pentru cititorii Gândul.ro despre cum a izvorât această pasiune, despre cartea sa de debut, ,,Cele două Mântulese’’, nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima.

Gândul.ro: Pentru început, aș vrea să vă prezentați, în câteva cuvinte, cititorilor Gândul.ro. Cine este omul Andreea Răsuceanu?

ACTUALITATE Cum petreceau românii Revelionul în comunism. Era singura noapte din an când nu se întrerupea electricitatea

16:59

ACTUALITATE Reacția lui George Simion, după decizia Curții de Apel de a respinge contestația lui Călin Georgescu: „Voi cere mai departe repetarea alegerilor”

16:44

Andreea Răsuceanu: Sunt un om care citește și scrie, și care până la urmă și-a făcut o meserie din asta. De fapt, așa a început totul, cu pasiunea pentru lectură, pe care mi-a insuflat-o bunica mea. Printre primele mele amintiri sunt cele cu ea citind după-amiezile, mă fascina felul cum dădea paginile, așa că mi-am dorit să învăț de foarte devreme să citesc (de fapt, toți cei din familia mea citeau și nu-mi spuneau niciodată nu când le ceream să-mi cumpere cărți). Faptul că acum scriu proză, critică literară sau că mă ocup de o colecție de literatură română e rezultatul acelor primi ani, de formare. Uneori mi se pare că drumul de la acele după-amiezi la ceea ce sunt astăzi a trecut ca o clipă. Alteori mi se pare că a fost lung și dificil. Oricum ar fi, sunt mulțumită, pentru că am încercat să fac lucrurile cu maximum de seriozitate și implicare, să nu tratez nimic cu superficialitate, mai ales că azi trăim în lumea lui ”lasă că merge și așa”. Nu, nu merge și așa, ești în fiecare clipă responsabil pentru ceea ce faci, spui, pentru felul cum influențezi lucrurile din jurul tău.

Gândul.ro: Cum a luat naștere dorința de a scrie?

Andreea Răsuceanu: De foarte devreme, cred că aproape simultan cu dorința de a citi. Chiar dacă nu învățasem încă să citesc, simulam că fac asta, învățând textele cărților pe dinafară și reproducându-le ca și cum le-aș fi citit. Tot așa, ”scriam” pe marginile cărților, într-un alfabet inventat de mine, până l-am învățat pe cel real. Destul de devreme mi-am dat seama că observ și simt lucruri altfel decât cei din jurul meu, și am început să scriu (oricum îmi inventasem mereu până atunci povești, în minte, ca un fel de realitate paralelă, sau sub forma unor jocuri care mă făceau foarte populară printre ceilalți copii, dar acum, pentru prima oară, ficțiunea căpăta forma asta, abstractă și atât de râvnită, a cuvântului scris pe hârtie). Treptat, mi-am dat seama că era o aventură la fel de incitantă, că presupunea provocări la fel de mari ca lectura.

Pentru mine, scrisul e un mod de a te decupla de la realitate, dar nu de tot, ci păstrând-o undeva în vizor, ca și cum ai surprinde-o cu privirea periferică, știi că e acolo, își desfășoară întâmplările și împreună cu ele înaintezi și tu, dar în același timp te detașezi și scrii despre ele.

Gândul.ro: Între anii 2010 și 2013, ați beneficiat de o bursă postdoctorală POSDRU, incluzând un stagiu de șase luni la Universitatea Sorbonne – Paris 3, finalizată cu lucrarea ,,Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară’’. Aceasta a fost nominalizată, ulterior, la premiile Uniunii Scriitorilor din România și la premiile revistei ,,Observator cultural’’. Cum descrieți această experiență?

Andreea Răsuceanu: A fost foarte importantă, ca de altfel întreaga mea formare la CESI (Centrul de Excelență în Studiul Imaginii). Mi-a deschis niște perspective importante, m-a învățat să gândesc ”outside the box”, să-mi dau seama că teoria și critica literară pot însemna și altceva decât cunoscusem eu până atunci, din bibliografiile mai degrabă învechite cu care lucrasem în facultate. Contactul cu cercetători din întreaga lume, preocupați de aceeași temă ca și mine, geocritica, discuțiile din cadrul seminarelor, modul relaxat și în același timp inovator și foarte profesionist de abordare a unui text literar, lipsa de reticență în fața unor metode noi, totul a fost foarte stimulativ pentru mine în acei ani.

Gândul.ro: Ați debutat, în anul 2009, cu ,,Cele două Mântulese’’, carte care a fost nominalizată la Premiile României Literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. Ce v-a inspirat să o scrieți?

Andreea Răsuceanu: Cartea este rezultatul cercetării mele doctorale, m-a interesat atunci să reconstitui istoria unei străzi, celebre de altfel în literatură datorită nuvelei lui Mircea Eliade, adunând pe cât posibil toate informațiile care mai existau despre ea. Am pornit dinspre documentele de arhivă, legate de istoria bisericii Mântuleasa, de familia care a ctitorit biserica, dar și de evoluția străzii – urbanistică, arhitecturală, etno-sociologică – , către literatură. Mi-a plăcut foarte mult cercetarea pe care a presupus-o un astfel de demers, am făcut inclusiv interviuri cu locuitorii de pe stradă, am vorbit cu istorici de artă, restauratori, arhitecți, practic mi s-a deschis o întreagă lume, nouă și spectaculoasă, cu care nu avusesem tangențe înainte.

Gândul.ro: În anul 2013, ați primit premiul Tânărul critic, în cadrul Galei tinerilor scriitori. Ce a însemnat acest premiu pentru dumneavoastră, la vremea respectivă?

Andreea Răsuceanu: Pentru mine e foarte important cum iau un premiu și cine sunt cei care mi-l oferă. Astăzi, premiile nu se dau întotdeauna (dimpotrivă, aș zice că destul de rar) în funcție de meritele reale ale unei cărți, ci mai degrabă pe alte criterii: cine e autorul, în ce sistem de relații și interese se găsește, din ce grup face parte etc. De foarte multe ori se creează o aură artificială în jurul unor scriitori ale căror posibilități sunt mai modeste decât ale altora, din diferite motive, unii sunt susținuți și impuși în mod artificial, în timp ce alții au cărți bune care trec aproape neobservate. La asta contribuie mult și retragerea masivă a criticii de întâmpinare, care s-a mutat cu arme și bagaje în zona cercetării academice, dar, cum ziceam, mai e vorba și de un sistem tot mai bine implementat de relații și interese, de ”prietenii”, și firește că asta scade credibilitatea premiilor, care sunt luate în derâdere de ani de zile: au devenit atât de previzibile, că uitându-te pe o listă de nominalizări știi imediat cine va fi premiat și cine nu. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg cum decurg lucrurile, dar după ce am văzut și am aflat suficiente detalii de culise, mi-am dat seama că premiile nu trebuie nici să te bucure peste măsură, nici să-ți provoace vreun regret dacă nu le iei. E aici o bătălie întreagă care scapă ochiului cititorului inocent, dar ceea ce nu îi scapă este valoarea cărților, care reușesc, dacă merită cu adevărat, să își facă un drum până la urmă – asta e tot ce contează.

Pe scurt, m-a surprins și m-a bucurat mult premiul luat atunci, e un premiu care și-a câștigat de altfel o bună reputație. A contat și pentru că eram la început, la a doua mea carte, care era și rezultatul cercetării postdoctorale. Dar pentru mine a rămas la fel de important să simt că în spatele oricărei distincții primite se află o apreciere reală a scrisului meu, cel mai mult mă bucur de premiile primite de la oameni care nu mă cunosc personal sau cu care nu am o legătură de prietenie apropiată.

Gândul.ro: În romanul ,,O formă de viață necunoscută’’, ați juxtapus poveștile a trei femei care nu aveau cum să se întâlnească, întrucât trăiau în epoci diferite. Care a fost ideea de la care ați pornit?

Andreea Răsuceanu: În centrul cărții se află această metaforă, care a fost interpretată în fel și chip (și asta m-a bucurat foarte mult, mi-a arătat că oamenii chiar au citit cu atenție și interes romanul), a formei de viață necunoscute, toată lumea s-a întrebat la ce se referă. Există în orice lucru din jurul nostru un sens ultim care ne scapă, ceva aparent infim, nesemnificativ, aproape imperceptibil, care se refuză înțelegerii noastre, nu se lasă descifrat până la capăt. Fiecare se raportează la asta după cum îl predispune background-ul lui cultural, istoric, religios etc, dar cu toții îi percepem existența. Despre asta am vrut să scriu.  Și despre felul subtil în care comunică între ele epocile și oamenii care le trăiesc, despre ideile și perspectivele asupra lucrurilor fundamentale care se schimbă de-a lungul timpului în feluri nebănuite, la toate astea m-am gândit în timp ce lucram cu manuscrisele referitoare la strada Mântuleasa, de aici a pornit totul.

Gândul.ro: Ați lansat, în anul 2016, o emisiune intitulată ,,Povești citadine’’. Ce ne puteți spune despre aceasta?

Andreea Răsuceanu: A fost o altfel de experiență pentru mine, într-adevăr, să lucrez și cu imaginea propriu-zisă, cu camera de filmat, dar nu cred că aș repeta-o. Oricum, nu într-un format similar, e un lucru cronofag, foarte obositor, cel puțin în condițiile care există în televiziunile din România, oricum și ele tot mai puțin, dacă nu spre deloc interesate de fenomenul cultural.

Gândul.ro: Cât de mult reprezintă pentru dumneavoastră relația cu cititorii?

Andreea Răsuceanu: Relația cu cei care te citesc e cea mai importantă, când vine vorba despre scris. Nu îi înțeleg pe cei care spun că scrii doar pentru tine, nu pentru ceilalți. Cititorii îți dau pulsul real al scrisului tău, îți spun adevărul – adevărul lor, așa cum și-l formulează fiecare – despre textul tău, sunt onești, nu sunt mânați de nici un fel de prejudecăți sau interese. Cei mai mulți dintre ei, firește. E o formă de comunicare foarte importantă, pe mine nimic nu mă bucură mai mult decât entuziasmul real al celor care mă citesc, îmi place enorm când îmi scriu sau îmi spun câte ceva la diferite evenimente sau lansări. Scrisul nu e un act unilateral, e un mesaj pe care îl transmiți în lume, cu speranța că cineva îl va recepta așa cum îți dorești tu.

Gândul.ro: La ce proiecte creative lucrați în perioada următoare?

Andreea Răsuceanu: În curând va apărea a doua parte din ceea ce va fi până la urmă un triptic de romane, toate legate de un anumit sat de pe malul Prutului, C.-ul pe care îl știți deja din O formă de viață necunoscută. Când am terminat primul roman, mi-am dat seama că, tot documentându-mă și citind diferite catagrafii și istorii ale satului real care mi-a folosit drept inspirație pentru C., o întreagă mitologie a locului începea să mi se contureze în minte, căpătând o formă tot mai concretă. Lucrez acum la planul ultimei părți a trilogiei, care se întoarce chiar la momentul întemeierii C.-ului.

Dar până atunci, cum spuneam, stă să apară Vântul, duhul, suflarea, un roman care pornește de la paradoxul biblic al preferării mezinului, în defavoarea celui dintâi născut și ale cărui întâmplări se petrec fie în perioada antiunioniștilor moldoveni, la jumătatea secolului al XIX-lea, fie între anii ’60 și 2000, în preajma unor momente cu implicații politice și sociale majore – printre acestea, foametea de după război, schimbările radicale prin care trece România în timpul lui Gheorghiu-Dej, perioada comunismului din anii ’80.

Gândul.ro: Un gând de final pentru cititorii noștri?

Andreea Răsuceanu: Pentru că trăim un timp atât de straniu și de apăsător, nu le pot transmite decât să aibă grijă de ei și de familiile lor. Și să citească, lectura a fost întotdeauna un bun refugiu în vremuri ostile precum cele pe care le trăim.