Irina V. Boca: „Aș vrea ca Zaria să aibă cititori care transformă cititul în artă”
Scriitoare româno-canadiană cu romane și volume de eseuri și filosofie politică publicate în România și Statele Unite, Irina V. Boca lansează la revenirea în țară, după o perioadă de exil autoimpus de 30 de ani, Zaria, un roman provocator, care invită cititorii să vadă lumea „prin lentila feminină a scrisului”.
Publicată de Editura Moft, cartea Irinei V. Boca se adresează „românilor creativi ca de la un for interior la altul”, îi scoate din zona de confort și, printr-o scriitură densă și lirică, le lansează o provocare: să își acceseze rezerva de creativitate, să pătrundă în universul romanului, să interacționeze cu personajele și lumea ficțională ca un creator.
„Aș vrea ca Zaria să aibă cititori care transformă cititul în artă”, spune autoarea, care dezvăluie, în cele ce urmează, relația sa cu „patria” scrisului și arta, în general, cu exilul și limba maternă.
„Câte suflete are scriitorul, câte poate pierde și dacă le pierde, unde-i firul Ariadnei care le poate aduce înapoi?”
Spuneați într-un interviu că „exilul nu-i decât un pont vândut la supraprețul pierderii de sine”. După atâția ani petrecuți în exil (30 de ani sunt o viață de om), simțiți că ați pierdut ceva din punct de vedere identitar? Dar sufletesc și artistic? Ați și câștigat ceva?
În acel interviu mă refeream, în general, la continua dezlocuire și reașezare a diverselor pături sociale în jurul globului și, în particular, la noi, românii de aici sau de pretutindeni. Orice dislocare aduce cu sine o reînviere și o moarte a experiențelor și memoriilor individuale care ajung, mai devreme sau mai târziu, să fie înlocuite de rutina unui comercialism rampant, kitsch sau doar iluzoriu (căruia nu-i scapă, probabil, decât sihaștrii sau nebunii).
Scriitoarea Irina V. Boca
Într-un astfel de context stabilit politic, este de ajuns să ne închipuim că identitatea-în-sine este o fabricație socială, deci, dacă am pierdut ceva, nu ar trebui să fie nici hilar, nici fatal. Din punct de vedere sufletesc? Este o întrebare bună, care mă trimite cu gândul la cartea mea favorită, „The Death of Virgil” de Hermann Broch.
Câte suflete are scriitorul, câte poate pierde și dacă le pierde, unde-i firul Ariadnei care le poate aduce înapoi? Și dacă le readuce în realul fictiv al prezentului, sunt oare ele aceleași? Oare este adevărat că în artă se pierde mult mai mult decât se câștigă, că de aceea este artă – ca să nu câștige?
Ați continuat să scrieți de-a lungul „anilor de penitență” (așa cum îi numiți dumneavoastră) petrecuți în străinătate. Se poate spune că scrisul a fost salvarea care v-a ținut conectată cu cine sunteți dumneavoastră, cu cea mai intimă parte a ființei?
Deși așa par să stea lucrurile, nu mă pot gândi la scris ca la o relație între ceva și alteritatea sau perfecțiunea lui și, prin analogie, la o conexie sau corespondență tripartită cu lumea, sinea sau profunzimile vag-morbide ale inconștientului. Pentru mine a fi în-relație denotă o oareșice curtoazie, un joc inteligent și poate chiar o pasiune amoroasă și nicidecum seriozitatea pompoasă, pretinsa izolare și uneori maturizarea ad-hoc de care se folosește scriitorul ca să poată gândi și uneori ghici ce se întâmplă dincolo de cuvinte.
În lungul și sinuosul proces al formării literare am devenit, la un moment dat, conștientă că eu sunt într-o oarecare măsură acest scris despre care se vorbește fără rezerve și fără ostoitoare încetare. Am putut să mă întreb, fără scrupule, dacă acest „scris” are adâncime sau este doar plat, dacă inspiră sau repetă, recită, revizitează sau revocă ce este, de altfel, foarte simplu. Este un moment destul de dificil dar, în același timp, eliberator – omul, eul, ființa, sufletul sau chiar și mintea poate trăi fără scris.
Scriitorul este singurul care nu poate trăi fără scris, fără un dublu-mărturie, o a doua natură, un soi de ego pe care nu-l vrea nimeni dar cu care se cochetează timid și pe care toată lumea și-l dorește inconștient. Pe aceeași notă vag senzorială, cel care scrie trebuie să facă acest gest scriptural – să se întâlnească cu umbra lui/ei. Atunci începe penitența, care nu ține neapărat de artă sau de străinătate, alchimia mistică fiind „unilateral dezvoltată”.
Irina Boca
„Cred că și zarurile își poartă norocul și nu numai invers”
Are scrisul nevoie de patrie sau patria lui e înăuntrul scriitorului și atât?
Orice scriitor se naște undeva. A presupune că dealul cu case de chirpici, turla bisericii orășenești sau spitalul militar înjghebat pe-un câmp de bătălie imaginar trasează harta vocabularului sau cunoștințelor lui/ei ar fi mult prea mult sau poate prea puțin.
Dacă prin patrie înțelegem harta psihică a instituțiilor de ordin economic și a cartierelor-mahala (fie ele elitiste sau nu), a exploatării 9-5, vacanțelor de vis-coșmar și artei sau modei de-a pierde/câștiga ceva, atunci cred că patria (alegorică sau numai reală) ar trebui să se întrebe dacă are nevoie de scriitori/artiști.
Ca să revin la întrebarea ta, în ce măsură există patrie în sinea scriitorului? A luat România Nobel-ul? Desigur, putem vorbi de-o hartă scriitoricească, deși din ce în ce mai puțin sau nelăudabil, putem paria pe-un soi de patrie absurdă prin absentia – gen J.L. Borges –, dar nu ne-ar ajuta la nimic. Cred că și zarurile își poartă norocul și nu numai invers.
Indiferent de epoci și de vremuri, întotdeauna s-a vorbit despre condiția artistului și a artei. Dumneavoastră simțiți că ați „sacrificat” ceva în perioada în care ați fost plecată? Ce rol credeți că ar trebui să i se atribuie artistului în lumea de azi?
Primei întrebări m-aș grăbi să-i răspund cu altă întrebare: s-a vorbit despre condiția artistului/artei și, în final, ce s-a făcut?
Ne-am obișnuit să sacrificăm arta și să trăim reduși la condiția primară a terorii, ororii, mizeriei sau neputinței din care se naște admirația oarbă ca o Fortună norocoasă a roții destinului. Ce politician, economist sau om de rând nu joacă acest rol ingrat al fortuității? Ce scriitor/scriitoare nu-și asumă această carență teatrală dintre „a fi” și „a fi destinat”?
Scrii sau creezi (o) artă când ești „carent”, absent, neteatral și atunci destinul fuge pe lângă tine ca un laur de neavut. Tu ești sacrificatul – o dată ca absență, a doua oară ca lipsă. Ce rol ar trebui să aibă artistul în ziua de azi? Niciunul.
„Nu există un fundal sentimental machiavelic…”
V-ați simțit vreodată ca aparținând locurilor în care ați trăit sau ați avut în permanență pe fundal sentimentul de dezrădăcinare, falsă dedublare?
Am fost atașată de locurile în care am crescut, am trăit dezrădăcinarea ca pe-o sentință la „mai bine” și pot spune că sentimentul de rupere este, într-adevăr, o dedublare pe cât de falsă pe atât de real-înscenată. Harta psihică a unui scriitor este întotdeauna aceeași: scrisul.
E cerșetor, nebun de legat, patriot, pasă-mi-te poet, avangardist de chezășii nepromise sau netrebuincioase, e „om de cultură”, poză ilegală pe-un geamlâc de cafenea pre-interbelică, e o „ea”? Păi și Dumnezeu unde este? Să mai adăugăm că nu există un fundal sentimental machiavelic, ludic sau doar secularizat ad-hoc? Vorba-i o tăcere, de asemenea.
V-a lipsit limba maternă?
A fost neplăcut când nu am putut aplica pentru un job de profesor universitar pentru că limba mea maternă nu era engleza. Această exigență era, desigur, o clauză minoră copiată pe mai toate anunțurile profesorale șpăguite de juriștii canadieni ca niște tampoane sentimentale între anglo și saxon.
Fără limbă, mut-sadea, ești invitat să mimezi o literă azi, un sentiment-afon mâine, o propoziție întreagă când meriți să fii ascultat de dragul zgomotului alb și al confuziei și nu neapărat al cunoașterii.
Într-o lume maternă numită „ban”, însă, lipsurile nu au valoare, ele sunt trecute birocratic la minus. Cum aș putea spune „ca femeie” că mi-a lipsit limba maternă? Ca scriitoare, da, probabil m-am dezrădăcinat din comunistul egalitarism ca să înfrunt inviolabilul liberalism al Nord Americii. Ce nu mi-a lipsit? Scrisul.
„Am învățat diferența dintre a purta o vestă anti-glonț și a servi cafele în vest, 12 ore pe zi”
Ați scris mult și în limba engleză. Cum v-a fost?
Ok! „Floare” nu are aceeași dicție sentimentală ca „flower”. Nu are petale, stamină, culoare sau destulă clorofilă… Dar! Lucrând într-o cafenea patronată de-un arab burtos, dar cu o nevastă (credeam eu) afemeiată, am învățat diferența dintre a purta o vestă anti-glonț și a servi cafele în vest, 12 ore pe zi, pe-o stradă principală care se pierdea în zona rău famată a prostituției și belșugului subliminal.
Unde am locuit? În 11 locuri diferite pentru că ritmul de colonie proletară impune o rigoare zgomotoasă și-o agresivitate de nedescris! Am învățat engleza cu dicționarul în brațe noaptea și de pe buzele clienților sau profesorilor ziua, într-un Montreal în care încă se mai demonstra împotriva emigranților; la Ottawa, unde am făcut un doctorat în condiții minime și cu o navetă de 500 km; și după aceea la Toronto, unde am scris, de fapt, cel mai mult.
Tot ce ați avut de spus în engleză, ați spus, însă „ce-am scris sau scriu în română este cu totul altceva”. La ce să se aștepte publicul român?
După anii de întuneric intelectual din vremea comunistă ca o secure (și nu de plastic), a urmat potopul informațional și disciplinarea cititorului întru lecturi ușoare, traduceri proaste (dar pesemne bănoase) și alte texte doctrinare, corecte politic sau doar refolosibile. La celălalt capăt al firului liric a avut loc înregimentarea sau înrămarea scriitorului într-o cadră profesională necesară supraviețuirii căci, vorba aceea, nu poți fi doar scriitor, mai trebuie să și muncești ca să-ți câștigi existența.
Nu a fost ceva nou, bineînțeles, între condiția de gulag cerebral și cea de piață liberă diferențele intelectuale s-au prozelitizat pentru ceilalți (dar nu și pentru noi) prin re-educare, naturalizare, sau dispariție.
Publicului român îi doresc să iasă din acest impas al superficialității citind și ce nu este la îndemână, ușor de savurat sau pe înțelesul tuturor.
V-ați dorit dintotdeauna să scrieți, totuși ați urmat mai întâi Facultatea de Construcții, secția Instalații. Spuneați undeva: „Nu m-am recalificat de la studii tehnice la scris, ci de la amăgirea naivă a literelor am decăzut, pur și simplu, în tehnic”. Așadar, exact invers față de cum am putea fi tentați să credem. Și totuși, ce s-a întâmplat de nu ați încercat din prima să dați o șansă chemării de a scrie?
Cred că această întorsătură banal de socio-economică nu a ținut de mine. În anii ’80 societatea funcționa pe pile sau pe ochi frumoși, așa că părinții nu m-au încurajat să urmez o facultate umanistă și să ajung la sat, cu basma și cizme de cauciuc, să predau te miri ce și să nu mă pot transfera înapoi la București. Pentru scurt timp, am cochetat cu faima scolastică a Facultății de Drept, deși nu eram eligibilă pentru admitere din cauza unui bunic care făcuse canalul.
Ingineria era la modă, eram bună la matematică și fizică așa că nu am suferit decât de frig – Facultatea de Instalații nu era încălzită iarna; la serviciul din comuna Dobroești ne încălzeam cu un reșou; iar acasă… nu mai zic.
Chemarea de a scrie nu a pierit, a coincis doar cu dorința de a pleca în lumea largă după ce s-au deschis granițele și vestul a început să ne importe pe post de „forță de muncă” necalificată.
„Devii scriitor când nu mai ești nimic altceva”
Auzim des „nu se poate trăi din scris” sau „nu se poate trăi din artă”. Ați fost nevoită să aveți și alte joburi, să depuneți eforturi în direcții surprinzătoare și nedorite pentru a vă câștiga existența?
Cred că mai întâi de toate trebuie să ne întrebăm în ce fel de societate „nu se poate trăi din scris sau din artă”? Cine nu acceptă scrisul/arta ca pe o profesie printre multe altele și, mai ales, de ce? Ne-am obișnuit oare să trăim fără artă într-atât încât ni se pare firesc să o negăm, denigrăm sau șantajăm?
Dubla imagine a artistului creator/criminal de nuanțe subtile, înțelesuri nebănuite, norme SF, concepte inedite sau hilare tertipuri nu este o tară ușor de asimilat sau chiar de performat. Este, însă, locuția psihică unde arta se desparte de politic, despărțindu-se de altfel de propria-i imagine.
„A ne câștiga existența” aduce cu sine o întreagă poveste strâns legată de sâmburele capitalist și anume că nu poți fi om dacă nu muncești, produci sau câștigi bani. Orice argument lansat împotriva acestei logici defectuoase este inutil sau tardiv. Arta nu face bani, supraviețuiește pe împrumut sau agonizează de la un job prost plătit la altul, în timp ce omul post-modern repetă lecția istorică și nu mai puțin misterioasă a „dezvoltării multilaterale” devenind, astfel, un „Jack of all trades” bun la de toate, dar nu și la a defini sau accepta arta ca un dublu-umbră al lui însuși.
V-ați simțit dintotdeauna scriitoare sau a venit greu certitudinea asta? Cum a fost?
N-aș vrea să fac din scris o mistică negeneroasă și să afirm sau să infirm ipoteza sentimentală a unei iluzii trăite în mod mai mult sau mai puțin cert. Cum ați spus mai devreme, „scrisul este o chemare” pe care o auzim toți, și-o asumă câțiva și o neagă mult prea mulți. Pot să spun doar atât: devii scriitor când nu mai ești nimic altceva.
Ați spus despre „Zaria”, prima carte publicată de la întoarcerea în țară, la Editura Moft, că nu veți dori niciodată să fie tradusă în altă limbă. Iar asta spune foarte multe despre cât de personală a devenit povestea în sine și scrierea ei, dar și cât de dureroasă și nepotrivită poate fi smulgerea ei din vintrele sufletului. Ce ne puteți spune despre asta?
Zaria nu a avut un traseu sufletesc dincolo de ce stă scris în paginile ei, ori această lipsă a traiectului nostalgic se regăsește în povestea scrisă și rescrisă a personajelor pentru care cuvântul (sau arta) mai înseamnă ceva – chiar dacă numai o amintire, un fler pentru zile negre sau o incizie ocultă în banal. Zaria a fost pentru mine româna de netradus, lirismul împins până la apogeul de la care nu se mai poate întoarce să fie doar informație, plăcere, agonie sau doar închipuită operă literară. Cum am traduce, de pildă…
„Nu-i dăduse mâna…În locul rondului apăruse o casă…
și grăbise într-acolo, pe-un deal.
Se împiedicase…și-i curgea sânge din gură…
Și Isie nici nu o văzuse…
Citea dintr-o carte…”
Într-o eră inter-textuală, cred că ar trebui să căutăm a fi intraductibili nu numai de dragul faimei dar și ca un ecou-elocvent adus scrisului în sine, ca artă a firii sau gândirii omenești.
„Autorul vrea să comunice atunci când scrisul nu-l privește numai pe el”
Fără îndoială, „Zaria” invită cititorul să devină el însuși protagonist. A fost ceva voit în acest transfer, această implicare a cititorului în receptarea realității literare sau pur și simplu așa a „devenit” pe măsura scrierii ei?
Granița fină dintre citit și scris, pe care de atâtea ori o trecem fie ca intelectuali, fie ca spectatori (sau oameni moderni care-și permit luxul unei lecturi) a fost și este abuzată excesiv de o industrie care ne spune ce să scriem/citim, de ce, și mai ales „cum” să ne raportăm la lume ca „amatori de artă” în așa fel încât să se facă, totuși și un profit din creație (nu numai invers).
Diferența dintre cititor și scriitor se poate califica bănește fie ca o pârghie a înaltei sau joasei culturi, fie ca fundal mai mult sau mai puțin anost, de breaslă costisitoare, dar neproductivă sau nefolositoare. Dincolo de aceste două ipostaze ridicole ce continuă să despartă mișeii de nebuni și să-i expună și pe unii și pe alții ca pe niște copii savante sau rebuturi sociale ale nenumăratelor crize globalizate local, se întinde ceața groasă a inculturii datorate lipsei de interes, de fonduri, de timp, chef etc.
Cititorul vrea să cunoască sau să se informeze fără a face efortul de a crea. La celălalt capăt al acestui telefon fără fir, autorul vrea să comunice atunci când scrisul nu-l privește numai pe el, ci și pe protagoniștii complotiști de-un inepuizabil amor sau pe cititorii rari și de o deosebită ocazie. Dacă Zaria este culpabilă de o asemenea strategie (inconștientă sau nu) atunci aș vrea să aibă numai cititori care transformă până și cititul într-o artă.
Scriitorii au o viață în plus (sau chiar mai multe), aș îndrăzni să spun. Una e viața care se vede, alta e cea pe care o trăiește scriind. Scriitorul respiră în cărți, se mișcă, se luptă, se răzgândește, se bucură și plânge, altfel spus, trăiește în cărți. Cum e în cazul dumneavoastră? Unde sunteți prezentă mai mult și cum?
Viețile fictive ale scriitorilor nu se numără, nu?, sau, dacă s-ar număra, am ieși pe minus față de naiva realitate în care ce se vede este și ce nu, nu (-i bai). A trăi în scris înseamnă să vezi mai mult, să auzi ce nu trebuie, să simți al naibii de acut orice frison sau foșnet. Ficțiunea este un minus (o tară, slăbiciune, suspin) nu pentru că e frumoasă (sau poate că e și nu știe), ci pentru că nu-i treaba omului de rând și nici a celui ce-l mână cu securea deasupra capului, fie el supraom, demon, dumnezeu sau altceva, să înțeleagă ce-i frumosul (fictiv sau nu).
În cărți – ca în orice creație – nu se poate respira. Privându-se de respirație, scriitorul nu poate vorbi. El poate gândi, fabula, încânta, disimula etc., recreând astfel o experiență incipientă a inexistenței verbale. Arta toată este o reminiscență a muțeniei, liniștii, lipsei sunetului – de aceea scrijelim, pictăm, mimăm sau cântăm în vocalize de lut.
Despre mine (și aici mă aliniez cu toți creatorii) pot spune că nu îmi este egal dacă respir în lumea reală sau în cea lirică. Mă străduiesc de-o viață întreagă să găsesc balanța perfectă dintre aici și acolo, viață și moarte, surâs și moft.
Cât de mult simțiți că sunteți ancorată în vremurile pe care le trăim? Poate literatura/arta în general, să salveze declinul omului, al lumii în general?
Ancorată? Dincolo de diletanta universalitate a proletarianismului în care fiecare răsuflare e măsluită pe șest de o promisiune sufletească și, deci, bănească, nu cred că mă pot ancora în altceva decât în literele pe care le scriu. A trăi? Este un verb pe care oamenii de artă îl învață din cărți, albume sau hărți somatice ca de pe un maidan secularizat fără voia lor.
Salvarea despre care vorbești este un vis în care nu există ancore, discipoli/le, bancnote, lumi întrepătrunse și alte scuze alegorice ale omeniei și lumii gnostice din care provine. „Vremuri”, „declin”, „salvare” sunt cuvinte nelumești într-o lume deja desprinsă de ea însăși ca o imagine de-o alta. Literatura/arta este această desprindere imaginară de imaginea sinelui.
„Scrisul nu poate fi garantat pentru totdeauna pentru că nu este o rutină disciplinară”
Când vorbesc despre procesul de creație, scriitorii numesc scrisul disciplină, nicidecum moft. Cei care au scris o carte vor trăi mereu împărțiți în secundele care îi țin departe de scris și cele în care se afundă cu totul în poveste. Scrisul e „pentru totdeauna”, căci cine a scris o dată va vrea să scrie din nou, astfel scrisul devine necesitate, combustibil. Pentru dumneavoastră cum e?
„Scrisul nu poate fi divorțat de gândire”, desigur, ăsta este un truc mai vechi, abuzat doctrinar și nu numai, iar atunci când spunem „disciplină” ar trebui să avem în vedere această aliniere mediocră dintre creație și gândire numită „înțelepciune”. Și atunci arta nu mai poate fi decât o cacialma. O vedenie năzuroasă a victoriei pe-un câmp de bătălie golit de suflete, dar plin de trupuri sângerânde. O iluzie optică? Prea bine. Am putea pretinde că scriem chiar și atunci când nu scriem.
Nu gândim. De suferit, nici atât. Ne prefacem, ca toată lumea, că trăim din ceva.
Scrisul nu poate fi garantat pentru totdeauna pentru că nu este o rutină disciplinară, plenipotențiară sau arhaic de rudimentară ci, pur și simplu, este. În definitiv, scriitorul poate renunța la scris, dar suntem pregătiți pentru o asemenea veste?
Ce le-ați spune cititorilor despre „Zaria” pentru a-i invita să o descopere?
„N-o citiți!?!” Nu. Ar fi prea corect politic. I-aș invita să fie curioși despre lumea văzută prin lentila feminină a scrisului.
Un gând pentru cititorii Gândul…
Între a citi și a scrie nu se iscă decât un abis oniric, ce-ar fi să-l traversăm împreună?
Citește și: