Narcis Avădănei: ”Ipocrizia nu salvează România!”
Maeștri într-ale colțurilor suntem noi, românii. Zău că m-apucă o criză existențială când văd că n-a reușit nimeni, de-atâția și-atâția ani, să ne includă în probele olimpice la categoria semigrea a fentării responsabilității. Ne place tare să ne lipsim de asumare și e realmente fascinant să râzi în față și, fără drept de apel, cu nesimțirea afișată ca zâmbet maiestuos, să lovești pe din dos. Asta cu dosul mai treacă- meargă, că se poate încasa mult în zilele astea, dar ce te faci când mai ai impresia că ești și doctor docent într-ale cunoașterii și că fiecare perlă pe care-o scoți pe gură e o judecată aspră de valoare, venită dintr-un vad al cunoașterii eterne?!
Bun, scuzați-mi duritatea introducerii, dar am obosit să ne tot fentăm între noi. Am obosit să-mi fie rușine să zic, doar pentru că mă voi lovi de ziduri. Suntem o țară de autosuficienți, cu pretenții de mari docți, hermeneuți, „jmecheri” intelectuali sau spirituali până-n măduva oaselor, cu mahalaua pe chip și mediocritatea-n limbaj. La fiecare pas dai de-un cunoscător feroce. Din câteva vorbe-ți zugrăvește portretul și-și dă importanță majoră în mișto-uri ieftine, în deplorabile sintagme despre cum ar fi, despre ce-ar trebui și despre cât de cool este să fii cel mai deștept de la tine din casă. Tu fiind singurul! Cu ipocrizia, ce să vezi, ne-ngemănăm. Soră întru’ prostie…
E foarte interesant să te faci că știi. E foarte interesant să-i vezi pe alții, când ograda ta-i plină de nenorociri. Nu cred în cei care lovesc fără să asculte, fără să vadă, fără să analizeze. Nu cred în eroii zilelor noastre, de la oameni cu pretenții de a influența, până la idolii vremii, pentru că nu poți niciodată modela fără să te privești în oglindă. Nu se poate să trăim într-o țară în care, din ipocrizie, toți își dau sistematic cu părerea, lovind cu acele cuvinte ale căror sens nu-l cunosc. Nu-i cu putință să ne folosim de limba asta, pe care n-o știm deloc, cu nici o formă și regulă a ei, pentru a crea interesantul unor situații și pentru a da impresia că suntem buni în toate, în special în a vedea că totul e negru și sumbru și că vina nu-i niciodată a noastră, ci mereu a altora.
Vedeți, nu mă scot din această categorie. Nu-s vreun sfânt și nu voi da în viața mea cu piatra și cu lumina unei vorbe, acolo unde știu sigur că n-am dreptate sau că eu nu fac la fel. Ne plângem mult și fără rost. Ni se pare că viața-i o monedă aruncată la mișto, pe o tablă de șah. Una în care piesele-s la întâmplare și terenul de joc este țara aceasta.
Am 31 de ani, muncesc pe rupte de la 12 ani, de toate, fără rușine. Am trecut prin etape, prin școli, mi-am parcurs demn trăirile și-am învățat că onestitatea este cartea pe care trebuie să o joc până la final. Dar la capitolul acesta e mai greu cu cei din jurul nostru. Mirajul lipsei de asumare este asemenea unui cancer, care nu distruge doar pe interior, ci lasă și urme adânci. Întotdeauna, ca regulă, vom fi mai buni decât cei de lângă noi. Suferim de complexul interior de superioritate, și de cel de inferioritate în exterior. Dar asta tot din ipocrizie. Din rușinea de-a recunoaște că poate nu suntem noi în stare să-nțelegem cum stau lucrurile.
Ne arde așa, pe dinăuntru, dorința aceea de-a fi una cu ipocrizia. Suntem inteligenți pentru că, ce să vezi, în anumite medii dă bine. Tăiem în carne vie tot ce ni se pare nouă fără noimă, dar ridicăm pe piedestal nulități cu pretenții, doar pentru că-i în trend să ne dăm mari cu asta. Plimbări pe la teatre și muzee de dragul unui check-in, fără să-nțelegem ceva. Nevoia avidă de-a dărâma modele. Oameni buni, eu nu mai înțeleg. Ce e rău în a avea modele? Ce e rău în a te raporta la cei care pot sta demni în fața oricui, cu munca și realizările lor?
Ipocrizia aceasta ne-a adus în stadiul în care suntem. Și nu ne va salva, ci ne va îngropa încă doi metri sub pământ, cu prohodul făcut. Pentru că nu o înțelegem și pentru că ni se pare că universul trebuie să fie în slujba noastră și nu invers. Pentru că vrem totul, fără să oferim nimic. Pentru că nu putem, în numeroase cazuri, duce mai mult și pentru că e mai interesant să zicem despre alții decât să ne uităm la noi. Ipocrizia nu-i o boală. E doar o trăsătură urâtă de caracter, dominantă în România actuală, aparent invizibilă. Ipocrizia aceasta românească actuală e o consecință a lipsei de asumare. În orice. Nimeni nu-i vinovat pentru nimic, vina-i pasată și, absolut întotdeauna, altcineva poartă povara destrămării și a răului nostru. Pandemia? Păi ne-a scos în evidență și mai tare ipocrizia generală și parcă vedem la orice pas câte-un mare cunoscător de toate cele, care-i gata să sară la gâtul nostru și să ne spânzure doar pentru că am îndrăznit să credem altceva, să fim altfel, să fim înalți și demni, într-o lume a nulităților permanente.
Nu știu cum e de lucrat la asta. Poate că nici nu sunt șanse de izbândă, dar sigur, în ritmul acesta, n-o să ajungem prea departe. Școala nu ne-a ajută, în prezent, prea mult și nimeni nu dă semne să-și revină. Astfel, dacă tu crezi vreodată că ipocrizia ta, aia cool, cu autostradă, modernism, hashtaguri, muzică fără melodie, lipsă de cunoaștere, cârpire permanentă, hoție, minciună, lașitate, lipsă de asumare, educație ioc, va salva țara asta de unde-i acum, te-nșeli amarnic și ești la fel de ipocrit ca toți cei care, de vreo 30 și ceva de ani încoace, vor “schimbări cu orice preț”, dar cer mereu clemență la momentul plății!