Poetul Narcis Avădanei: ”2021 – De la capăt!”
Tragem linie la final de an? Ne dăm cu capul de vreun perete imaginar, ne scoatem ochii, renegăm totul și-apoi o luăm de la zero, ștergând totul cu buretele, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic? Capcana aceasta e tare periculoasă și lasă permanent în calea ei numeroase victime credule. E o certitudine că se încheie un an și vine un altul. Însă dă cu virgulă la ce am învățat din toată șarada asta care nu se mai termină și care de fiecare dată are același aspect.
Risc acum, la vremea bilanțurilor, o zugrăvire a tabloului mioritic, prin ochii mei. Ce s-a ales de noi anul acesta? Păi, ni s-a pus lacăt viselor, ne-au luat lumina încrederii, ne-au distanțat, ne-au băgat în spitale, ne-au eliminat și ne-au făcut să ne îndoim mai tare de ceea ce suntem și ce însemnăm pe lumea asta. N-are sens, în general, să ne dăm ce nu suntem. N-au sens analizele alambicate, când de fapt simplitatea e mult mai aproape de noi, iar adevărul nu are decât o singură nuanță, privit din exterior, fără implicații de vreun fel anume.
2020 e anul în care oamenii și-au dat arama pe față. Unii suferă, alții au profitat și mulți, dar mult prea mulți, s-au îndobitocit prin ranchiună și venin. Ziceam de tabloul mioritic… păi, există?! Eu nu l-am văzut și vă rog, dacă-l găsiți pe acest Grigorescu modern care-l pictează, să-l trimiteți și la mine să-i spun vreo două despre portretizare. Da, mi se pare că din ce în ce mai tare nu mai existăm. Nu ne mai aparținem. Mi se pare că suntem în zone și-npărți diferite și că se adâncește major paralela aceasta între prostie și idioțenie, între impuls și rațiune.
Ne-am ales cu „pietre prețioase” pe la conducerea țării, la fel cum ne-am ales și cu alți indivizi, radicali, mari fani ai unor viziuni la fel de periculoase, dar cu statut de certitudine pentru toți cei cu pretenții de intelectuali. Cultura? Care, unde? Eu zic că s-a pierdut pe drum. Stătea undeva la coadă, printr-o gară provincială, poate, poate o va mai băga cineva în seamă. Dar nimeni nu-i dă atenție. Nu! Ea, sărmana a ajuns să fie doar pentru inadaptați. Cu cât încerci mai tare să arăți că există și o altă viziune decât cea dobitoacă a majorității, te alegi cu un perdaf care poartă denumirea de „libertate de exprimare”.
Vedeți voi, da, e minunat, e un principiu democratic, dar și libertatea aceasta trebuie să aibă logică și discernământ și să nu mai ascundă sub aura ei mediocritatea și prostia celor care pot spune orice și oricum, fără să se ia nimeni de ei în vreun fel anume! Nu mai avem cultură. E la coș. Actorii de doi lei, mici și nesemnificativi, își bat joc de mari valori și lumea râde, e cool, e haios. La concursurile de talente avem țipete și se plânge la asta. Avem doar repertoriu internațional, că de, suntem cosmopoliți. Nu mai avem respect, numai avem măsură. Nu pandemia le-a adus pe astea, ci doar le-a amplificat!
Tabloul acela are și frumuseți, normal. Dar sunt mult prea mici și nimeni nu se mai uită la ele. Și nu e treabă de plâns aici, e doar o consecință a lipsei de educație! Da, da, aia care se ia din fragedă pruncie și se cultivă pe parcurs, cu o carte citită, cu o experiență de viață, cu nevoia avidă de descoperire, cu bun simț și altruism. Și-atunci ne mai întrebăm cum arată 2020 la final?! Păi arată frumos, pentru că nimeni nu-și asumă nimic. Sau arată greu, și urât, și băgăm sub covor mizeria, pentru că, la fel, nimeni nu-și asumă nimic!
Nu e nici sfârșit, nici început. Doar mai trece un an! S-ar potrivi de minune ca povestea cu reinventările, cu dorințele, cu balanța și bunătatea să se aplice, dar ce să-i faci, de cele mai multe ori realitatea nu se lovește direct cu visele și cele de pe urmă n-au senzori care să indice dacă pot ajunge adevăruri sau rămân la stadiul de banale iluzii.
Întotdeauna oamenii gândesc egoist, punându-și propria persoană în prim plan, uitând câte-o clipă că tot ce e în jur, că toate bucățile de carne care ne dor, sunt o adunare simplă, pe hârtie, a tuturor celor care ne trec prin ochi și prin suflet, a faptelor din jur, a lumii în care trăim și care ne-acaparează fără să ne dăm seama, cu-ale sale răbufniri.
Nu-mi sunt pe plac rememorările și evit de cele mai multe ori să dau verdicte. Cred doar că un final, de orice tip ar fi el, este prilejul de-a pune o virgulă minusculă și de a începe, fără literă mare, de la capăt. Greșelile vor reveniși degeaba încerci să te-amăgești, spunându-ți cât ești de bun și luminos, pentru că mai ai până acolo.
Soluția unei lumi mai bune ar fi implicarea, ar fi aruncarea la gunoi, ca o cârpă, a nepăsării care ne face urâți și demni de toată mila! Nu există perfecțiune și cred că nu-i cazul să tindem către ea. Asta pentru că nuanța de integritate a unui om, de demnitate și verticalitate e dată de greșeli, dea sumarea lor și de felul în care poți conștientiza că nu ești unic și că lumea ta e așa cum vrei tu să fie, dar lumea celui de lângă tine e diferită, iar tu poate n-ai loc în ea de multe ori. Cheia continuității este a vedea plinul din paharul care oricum se golește! Nu faptul că-i plin sau gol e rețeta, ci privilegiul de a-l avea, chiar dacă-i sau nu de cristal, într-o nebuloasă în care toți se luptă pentru un loc la masă! Cum va fi 2021? Hai să-l lăsăm în plata lui și să ne uităm la noi, FĂRĂ să o mai luăm la fel de la capăt! An Nou fericit!