Ce greu e să fii om.
În România!
Cu toata mânia, furia,
Cu frica și farfuria.
Cu temeri și supuneri
Ca să fie bine când numeri
Cu oameni lăsați în urmă
Puși pe fugă sau forțați în turmă
Și p-urmă nivelați și secați de voință și iubire
În timp ce supraviețuiesc fin’că să trăiască nu le mai stă în fire.
Ce greu e să fii om.
În România.
Unde vezi din ce în ce mai rar omenia, frăția…
Unde femeia de acasă e DOAR soția.
Unde bărbatul trebuie băgat cât mai repede-n mormânt,
Unde prostul cu bani prinde iertarea oricărui sfânt.
Unde părinții sunt blocați într-un timp ce i-a marcat
Și încearcă să-ți transmită ceva ce a funcționat
Pentru ei, dar nu mai e actual și nici factual,
Unde bătaia vechiului cu noul a devenit ritual.
Unde îți pun pe umeri frica mea de eșec
În timp ce-mi ignor interiorul lunar pentru un cec.
Ce greu e să fii om.
În România.
Unde un braț întins e semn de slăbiciune
Sau prilej de furăciune ori motiv de suspiciune
Dar niciodată prilej de bunătate,
Fin’că să o vezi a devenit o raritate.
Amabilitate, răbdare, ascultare,
Principii, etica muncii, onoare,
Interes comun și pași clari către bunăstare…
Parcă stăm în întuneric, chiar și când afară-i soare.
Și unii pleacă, și unii rămân,
Și unii se întorc și trag în plămân
Aerul pe care îl știu de mici copii,
Apoi se-ntorc la străini, că fie ce-o fi
Da’ viața merge înainte și acasă nu-i prea bine
Și toți au ajuns un „eu” care muncește pentru un „tine”!
Ce greu e să fii om.
În România.
Unde toți vorbesc unii peste alții,
Unde pentru 3 lei se vând între ei frații
Și pentru alții 5 se blochează o stație,
Chiar dacă trenul nostru are nevoie de accelerație.
Unde „las-o, bă, că merge așa!”
E frate cu „să mănânce și gura mea”.
Unde „eu sunt ok da’ ceilalți sunt aiurea”,
Unde încă nu vedem de copaci pădurea.
Și unde ne chinuim cu toții să ne găsim echilibrul
Da’ problema-i că nu-i mai recunoaște nimeni chipul.
Ce greu e să fii om.
În România.
Și totuși sunt.
O grămadă!
Sper să se unească, odată!
La mulți ani!