De ce nu vrei să mă ajuți pe bune?
De ce spui „Da” doar de dragul de a o spune?
De ce nu ești onest cu mine? Cu tine?
Cu cei din jur? N-ar fi mai bine?
Dacă ți-e frică de a fi judecat
Și vrei să pari ok, când de fapt ești de rahat
Faptul că te dai ce nu ești nu te ajută, de fapt.
De fapt are și mai mare impact.
Că oricum ești cum ești.
Nu faci decât să amâni inevitabilul
Căcatul e căcat! The one and only, inegalabilul!
Nu vrei să ajuți, dar nu vrei să spui „nu”
Sperând că toți din jur vor spune ce de treabă ești tu,
Apoi când vine momentu’, începi să te fofilezi
Cu scuze pe care nici măcar tu nu le crezi.
Cu motivări și amânări care cumva îmi arată
C-ai prefera să faci orice, da’ nu ce mi-ai spus odată.
Atunci, când am vorbit cu tine,
Te-am privit în ochi și ți-am zis că nu sunt bine
Și că am nevoie să mă sprijin pe cineva
Și că n-am știut să mă duc altundeva.
Un „Nu” , „Nu pot” „Nu vreau”, cinstit
E mult mai ok decât un „Da” ne… simțit.
Nu-i rușinos să spui „Nu știu”, când nu știi ceva.
E rușinos să nu știi, dar să spui „Știu, da!”
Pentru că așa deranjezi și încurci
Apoi zici că n-ai înțeles de fapt, de parc-ai vorbit cu turci.
După aia? Frustrare, nervi, ceartă, conflict
Când un simplu „Nu” nu era un delict.
Și dacă, totuși, te apuci, deși știi că n-o să duci,
Faci ceva în scârbă, ca și cum am fi uituci
Și când îți spun că ce-ai făcut nu-i ce ți-am cerut,
Îmi spui „Eee, mai ai și pretenții! Atât s-a putut.”
Și uite așa te joci cu nevoia cuiva
Și cu speranța pe care și-o pune în cineva.
Dar când ești întrebat? Ai pretenții de la alții.
Ți-ai dori ca, în general, să ne avem toți ca frații
Deși în secret și tu aderi la cultura de „mare b0$$”
Și-ai face orice ca să tragi pe oricine în jos.
Dar în timp ce o faci, să dai bine pe hârtie
Că na, nu știi niciodată ce o să fie
Și poate o să ai și tu nevoie cândva.
Ca să poți să spui „Păi, și eu am vrut să te ajut, da!
Da’ na… Știi căăă…. Ha, ha.”
Nu, mersi! Doar ai mințit. Și ăăă… Bla, bla!