GÂNDURI, episodul 41

Mi se pare doar mie sau se răresc

Oamenii care chiar știu să citească și să scrie

Care nu doar visează, ci pot face o Românie

Care scârțâie din toate balamalele, să fie altfel?

Oameni ce se trezesc dimineața și chiar au țel.

Oameni care sunt creativi, muncitori, politicoși,

Deștepți, cu coloană vertebrală, sârguincioși,

Care vor familie și o viață normală

Și au aptitudini nu doar pretenții pe burta goală

Care nu iau bunătatea drept prostie

ori slăbiciune,

Care când ajută un om, îl ajută pe bune

Care stau la rând în mod civilizat,

Care pun separatorul ăla plasticat

În market, pe bandă, la casa de marcat

Și după produsele lor, pe care le-au cumpărat

Nu doar după ale ăluia din față căruia nu i-a păsat.

Oameni care vor să fie soluție, nu problemă

Care vor să trăiască în echilibru nu în extremă

Care stau pe scara aia rulantă pe partea dreaptă

Și când vii spre lift nu-ți închid în nas, te așteaptă

Care îți vorbesc normal deschis și răspicat

Cu răbdare și transparență în mod civilizat

Care nu-ți dau în continuu într-un mod subtil

De înțeles că ești sub ei și-ar trebui să fii umil

Care nu-ți cer spagă că să-și facă treaba

De parcă fișa postului lor e „statul degeaba”

Și se comportă ca și cum îți fac o mare favoare

Iar tu ești cel mai deranjant lucru de sub soare.

Oameni care înțeleg ce înseamnă drept de vot

Și se preocupă de asta pentru că pot

Pentru că neprezentarea nu transmite lipsă de alegere,

Transmite că nu-ți pasă și că dai trecere

Altora să decidă pentru tine

În loc să mergi și să-l anulezi dacă crezi că n-ai cu cine.

Oameni cu planuri și reușite imense

Și un mediu normal unde primesc recompense

Inteligența, dedicația și inovația

Nu pupincurismul, șpaga și obligația.

Oameni care până-și prind trenul respectă stația

Oameni ce ar putea să ducă pe culmi noi nația

Și să fie pronunțat cu alt gând numele României

Să fie o țara cunoscută drept oază a omeniei

Nu leagăn și fabrică de hoție și prostie…

Oameni care chiar să-și dorească și să știe

Care au răspuns la întrebarea „Ce-ți pasă ție?”…

Ăștia-s oamenii din ce în ce mai sufocați și singuri

De care proștii din jur spun că au fițe și figuri

Și desigur sunt des întrebați

„Te crezi mai bun ca noi? Hai lăsați, lăsați…”

Și în loc să spună un „DA!” Cu tupeu și asumat,

Îi lasă pe ăia care au doar un ego umflat

Să se creadă așa. Iar ei vor să fie acceptați

Așa că-și înghit cuvintele și stau aplecați.

România asta ar fi trebuit să fie a lor.

Încă sper să apuc să văd așa ceva până mor.

Și ei? Ăia care mai sunt? Ce fac ei? Că nu-i ok…

Dacă din calitățile mai sus enumerate

Le ai pe toate

Și totuși ți-e frică și alegi să stai în spate

Sau să pleci în alte țări mai puțin viciate

Devenind astfel doar un simplu imigrant

Dezrădăcinat într-un mod aberant

De niște oameni care clar îți sunt inferiori

Dar care sunt antrenați de monștrii seniori…

N-ai făcut nimic. Ai rămas tot mic.

O fi ăsta blestemul?

E mai bine să pleci decât să rămâi?

E prostie să vrei să-ți faci aici un căpătâi?

Încă pare o iluzie împuținarea asta de calități?

Sau se duc dracului pe rând sate, orașe, localități?

Nu credeți că s-a ajuns mult prea prea departe

În goana asta după caimacul din lapte?

În care fără implicare într-un mod activ

România devine încet și sigur doar un mediu nociv

Unde dacă-ți știi drepturile nu ești de gașcă

Și dacă vrei să fii acceptat îți trebuie obligatoriu mască

Unde se întâmplă chestii negative într-o zi

Mai mult decât am scris eu într-un an poezii.

E rău? E bine?

Gândește pentru tine!