Armistițiu în estul Ucrainei – pacea în care nu crede nimeni. ANALIZĂ GÂNDUL

Acordul de la Minsk, atins joi după cele mai lungi negocieri internaționale la care a participat Vladimir Putin vreodată și care l-au făcut să declare că „nu a fost cea mai bună noapte” a sa, nu este o premieră. O versiune mai puțin detaliată a sa a fost semnată și în septembrie 2014, fără să aibă vreun efect vizibil, în afară de câteva zile de liniște în Estul Ucrainei. Acum, Vladimir Putin, Petro Poroșenko și liderii separatiștilor proruși s-au înțeles din nou pe hârtie, sub supravegherea Germaniei, Franței și Belarusului.

Începând cu sâmbătă noapte, de la ora 12:00, focul ar urma să înceteze în Donbas. Înțelegerea mai prevede retragerea armamentului greu de către ambele părți și crearea unei zone demilitarizate cuprinsă între 50 și 150 de kilometri, până la 1 martie, sub supravegherea OSCE, care va folosi drone, sateliți și observatori pentru a se asigura că înțelegerea este respectată. Separatiștii ar urma să fie amnistiați de autoritățile de la Kiev, care vor permite alegeri locale în Donețk și Lugansk și vor relua legăturile economice cu aceste republici autoproclamate, urmând să restabilească și controlul asupra granițelor cu Rusia. Convoaiele umanitare ale Rusiei ar urma să primească acces neîngrădit, sub observația OSCE, în regiunea de conflict. Separatiștii ar urma să primească, în urma unei reforme constituționale mai de durată, privilegii precum alegerea limbii oficiale, numirea de magistrați și stabilirea independentă a relațiilor cu Rusia.

Totuși, nimic din toate acestea nu pare să fie realizabil acum, cu câteva ore înainte de intrarea în vigoare a acordului de la Minsk. Lupte intense aveau loc sâmbătă lângă Mariupol, în Donețk, iar regiunea Debalțeve, intrată sub controlul armatei ucrainene și care este înconjurată de teritorii controlate de separatiști, se afla în continuare sub asediu. Președintele Ucrainei, Petro Poroșenko, declara sâmbătă că pacea de la Minsk este „în mare pericol”, după intensificarea luptelor cu sprijinul Rusiei, „fără nicio explicație”, în timp ce Vladimir Putin le cerea ucrainenilor care luptă la Debalțeve să depună armele, fără să dea semne că ar pune vreo presiune similară pe separatiștii susținuți de Moscova.

Jocul lui Putin și dilema înarmării Ucrainei

La o primă vedere, pacea de la Minsk constituie mai degrabă un moment de respiro pentru Rusia, nu pentru Ucraina, iar semnalele de pesimism vin chiar de la Washington și de la NATO, care și-au exprimat diplomatic îngrijoarea cu privire la intensificarea luptelor, în ciuda acordului de pace. Vladimir Putin a câștigat însă timp, printr-o înțelegere lipsită de termene clare de implementare, cu excepția armistițiului din această noapte și a retragerii armamentului greu la o distanță care să permită crearea unei mici zone-tampon. Dincolo de acest lucru, Putin nu mai poate fi acuzat acum că nu negociază, iar perspectiva aplicării de noi sancțiuni economice asupra și așa împovăratei Rusii s-a îndepărtat.

Totuși, înțelegerea de la Minsk și jocul dublu pe care Vladimir Putin pare să îl practice în estul Ucrainei, prin intensificarea focului înainte de armistițiu, trebuie privite în contextul mai larg în care în Vest are loc o înfocată dispută între adepții și oponenții înarmării și sprijinirii concrete a Ucrainei în lupta cu separatiștii înarmați și finanțați de Moscova. Iar în această dispută, balanța pare deja că s-a înclinat: SUA au anunțat că din martie vor trimite 600 de militari în Vestul Ucrainei, la Iavariv, lângă Liov.

Prin intensificarea focului în Donbas și prin concentrarea și mai puternică de forțe la granița cu Ucraina, Putin pare să arate Vestului la ce răspuns ar trebui să se aștepte în cazul în care decide că armamentul sofisticat și know-how-ul trebuie să ajungă pe mâinile militarilor ucraineni care luptă în Est.

Argumentele pro-înarmare. Descurajarea lui Putin

La începutul lunii februarie, trei think-tank-uri influente din SUA (The Atlantic Council, The Chicago Council și Brookings Institution), cunoscute însă pentru apetența lor față de linia republicană, militarizată, într-ale tranșării politicii externe, au publicat un document-analiză privind situația din Ucraina. Concluzia lor este că Ucraina trebuie înarmată de către Vest și susținută de SUA cu 1 miliard de dolari pe an, pentru a putea face față agresiunii Rusiei în Donbas.

„Nu există un armistițiu real. (…) În loc de o înțelegere politică, Moscova caută să creeze un conflict înghețat în Estul Ucrainei, pentru a pune presiune și a destabiliza guvernul ucrainean. (…) Succesul Rusiei ar submina fatal stabilitatea Ucrainei și ar încuraja Kremlinul să conteste ordinea și securitatea în Europa (…). Vestul trebuie să își intensifice descurajarea în Ucraina prin amplificarea riscurilor și costurilor pentru o nouă ofensivă majoră a Rusiei„, arată documentul respectiv.

Analiștii respectivi consideră că Putin această descurajare a lui Putin ar trebui să fie constituită din ajutor financiar direct al SUA către Kiev, de 1 miliard de dolari pe an, pe următorii trei ani, precum și furnizarea de rachete ușoare anti-tanc, radare, drone, echipamente electronice anti-dronă, echipamente de securizare a comunicațiilor, vehicule Humvee blinate și echipament medical.

Rachetele anti-tanc FGM-148 Javelin i-ar ajuta pe ucraineni să țină la distanță modernele tancuri rusești T-72B3, iar radarele i-ar ajuta să detecteze și să neutralizeze lansatoarele de rachete Grad, folosite de separatiști intens.

Susținătorii acestei teorii, precum profesorul american de origine ucraineană Alexander J. Motyl, consideră că Putin crede că Rusia este angajată într-o ciocnire a civilizațiilor cu Vestul și că agresiunea din Estul Ucrainei subminează întreaga arhitectură de securitate a NATO, UE și OSCE. Mai mult, analistul crede că prin această agresiune Rusia subminează economic Vestul, slăbindu-l și divizându-l politic.

„Războiul în Europa a devenit atât conceptibil, cât și real, iar zornăitul de săbii al lui Putin de-a lungul perimetrului Europei sugerează că ar putea fi interesat în extinderea agresiunii dincolo de Ucraina. (…) Războiul lui Putin împotriva Ucrainei este deci un război împotriva Europei. Astfel, Rusia a devenit o amenințare strategică pentru SUA„, crede Motyl.

Profesorul susține că există două motive pentru care înarmarea Ucrainei ar putea funcționa: primul, că o Rusie puternică și prietenoasă este de dorit pentru Europa și SUA, iar înarmarea Ucrainei ar descuraja agresiunea Rusiei, ceea ce ar transforma-o în așa ceva – un prieten puternic; al doilea, că lui Putin îi pasă într-adevăr de interesele Rusiei – securitate, stabilitate, prosperitate – și că răspunde rațional la stimulente pozitive sau negative.

Cu alte cuvinte, susținătorii înarmării Ucrainei cred că Putin va avansa dacă vede slăbiciune în Ucraina și va da înapoi dacă întâlnește forță sau măcar va negocia o înețelegere politică reală. Un alt argument este că Putin nu își mai permite un război de lungă durată, de măcinare, pentru că sancțiunile economice impuse de Vest au afectat serios Rusia, iar o Ucraină înarmată puternic ar prelungi conflictul.

Argumentele anti-înarmare. Putin nu e Hitler

Cei care consideră că înarmarea Ucrainei de către SUA și țările vestice este o idee proastă au argumente cel puțin la fel de puternice. De altfel, șeful militar al NATO, generalul Philip Breedlove, dar și Franța, Germania sau Marea Britanie fac parte din tabăra aceasta. Ei consideră că o înarmare a Ucrainei nu ar face altceva decât să escaladeze conflictul.

Profesorul Stephen Walt, de la Harvard, consideră că cei care susțin înarmarea Ucrainei se bazează pe modelul descurajării, când de fapt în acest conflict avem de-a face cu un model al spiralei. El arată că liderii politici pot recurge la acțiuni amenințătoare din două motive: pentru că sunt lacomi, caută gloria sau doresc expansiunea și nu reacționează la amenințările altora; sau pentru că sunt speriați și nesiguri, iar amenințările și descurajările împotriva lor nu fac decât să le confirme temerile și să devină și mai agresivi.

În primul model se încadrează Adolf Hitler, iar la expansiunea sa nazistă un model al descurajării ar fi funcționat – dacă ar fi existat amenințări credibile la adresa sa, poate ar fi fost descurajat să se extindă. În al doilea model s-ar încadra Vladimir Putin, iar modelul descurajării nu funcționează, ci doar înrăutățește situația.

Walt arată că cei care susțin înarmarea Ucrainei consideră că Putin este un agresor de nepotolit care dacă nu este contracarat în Ucraina, va acționa și în alte regiuni. Totuși, crede profesorul de la Harvard, Rusia nu are atributele Germaniei naziste, este o mare putere în declin, îmbătrânită, depopulată, care încearcă să își mențină influența pe care o mai are și să mențină o sferă de influență în jurul granițelor sale, pentru ca adversarii de tipul SUA să nu poată profita de vulnerabilitățile ei. Cu alte cuvinte, asistăm mai degrabă la frică, decât la ambiție în cazul acțiunii Rusiei în Ucraina.

În opinia lui Walt, soluția la acest conflict nu este înarmarea, ci abandonarea tendințelor de extindere a NATO și asigurarea Rusiei că Vestul își dorește o Ucraină neutră, care să acționeze ca o zonă-tampon.

Alți analiști arată că adepții înarmării nu s-au gândit la trei mari probleme: cum ar trebui SUA să răspundă dacă Putin escaladează în continuare conflictul, care sunt consecințele asupra SUA ale acestei escaladări și cel mai important, care este obiectivul general – să echilibreze câmpul de luptă în Donbas sau să ajute Kievul să recapete controlul asupra Estului?

Apoi, ar mai fi problemele practice. Armata Ucrainei este extrem de slab pregătită, coruptă, dezinstituționalizată și infiltrată de spioni ruși. Cum se potrivește armamentul sofisticat al SUA și NATO cu această realitate, în care soldații ucraineni au bombardat de atâtea ori din greșeală ținte civile, pentru că nu sunt pregătiți să folosească armament sofisticat sau cu faptul că peste 300 de militari au fost prinși că spionează pentru Moscova?

De asemenea, argumentul că Putin nu rezistă unei confruntări îndelungate în Ucraina, pentru că economia Rusiei este la pământ, se aplică la fel și Ucrainei. Kievul se află într-o situație economică cel puțin la fel de dezastruoasă, cu o recesiune de 7,5% în 2014 și cu hrivna devalorizată cu 50% față de dolar în ultimul an.