Primele rezultate exit poll ale alegerilor legislative din Regatul Unit al Marii Britanii, organizate pe 4 iulie 2024, anunță o victorie zdrobitoare a Partidului Laburist.
Sir Keir Starmer urmează să fie numit prim-ministru al Marii Britanii de către regele Charles al III-lea. Laburiștii au obținut cea mai consolidată majoritate de la Al Doilea Război Mondial încoace, transmite BBC.
A doua cea mai lungă guvernare conservatoare (14 ani) din istoria postbelică a Marii Britanii se încheie cu un final tragic. În presa britanică se vorbește despre cel mai devastator eșec al Partidului Conservator din ultimii 120 ani.
Potrivit BBC, Partidul Laburist a obținut 410 mandate de deputați în Parlamentul britanic. Partidul Conservator a pierdut alegerile în mod devastator: a obținut numai 131 mandate de deputați în Parlamentul britanic. Pe locul 3 se situează Liberal-Democrații, cu 61 de mandate.
Partidul naționalist Reforma, condus de Nigel Farage, principalul susținător al ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, n-a obținut decât 13 mandate.
Partidul Național Scoțian a obținut 10 mandate, Partidul Verzilor din Anglia și Țara Galilor va avea numai doi deputați, iar Partidul Țării Galilor va avea patru deputați. Restul de 19 mandate vor reveni altor partide mai mici sau independenților.
Keir Starmer, liderul Partidului Laburist, și-a sărbătorit victoria în alegeri prin a-și schimba coperta de pe Facebook cu o imagine roșie, cu mesajul „Change” (Schimbare).
Raportat la alegerile anterioare din 2019, conservatorii, cu 131 mandate obținute acum, au pierdut 234 de mandate. Au ajuns la cel mai mic număr de deputați din perioada postbelică.
Laburiștii au obținut cu 208 mai multe mandate de deputați față de 2019, având acum o majoritate solidă cu cele 410 mandate.
La alegerile parlamentare din 2019, conservatorii câștigaseră 365 mandate, cu 48 mai multe față de alegerile din 2017, în timp ce laburiștii obținuseră 202, cu 60 mai puține mandate.
La alegerile din 2017, conservatorii obținuseră 317 mandate, iar în 2015 – 330.
Iată cele mai îndelungate perioade de guvernare ale ambelor partide din istoria Marii Britanii de după al Doilea Război Mondial.
Cea mai îndelungată perioadă în care Partidul Conservator s-a aflat la guvernare a fost de 17 ani, între anii 1979 și 1997. Aceasta a debutat spre finalul Războiului Rece cu guvernarea premierului Margaret Thatcher (1979 – 1990), cunoscută drept „Doamna de Fier”. Ca primul premier de sex feminin din istoria regatului, ea a introdus o serie de măsuri drastice pentru a combate inflația, recesiunea, birocrația și influența sindicatelor, marșând pe libertate individuală.
Victoria ei în Războiul Malvinelor din 1982 și refacerea economiei britanice au dus la realegerea ei zdrobitoare în 1983 . Ea a supraviețuit unei tentative de asasinat din partea forței paramilitare IRA și a obținut o victorie politică împotriva Uniunii Naționale de Sindicate a Minerilor în urma grevei din 1984- 1985. În 1986, Thatcher a supravegheat dereglementarea piețelor financiare din Regatul Unit , ducând la un boom economic. Thatcher a fost realesă pentru un al treilea mandat în 1987 , dar sprijinul ei ulterioară pentru taxa comunitară (cunoscută și sub denumirea de „taxa de votare”) a fost larg nepopulară. Opiniile ei din ce în ce mai eurosceptice asupra Comunității Europene nu au fost împărtășite de către cabinetul ei. Thatcher și-a pierdut sprijinul conservatorilor după un scandal stârnit de impunerea unei taxe locale de votare în 1990, fiind nevoită să demisioneze.
Succesorul ei a fost John Major. Major a fost un conservator mai blând decât Thatcher. Stilul blând al lui Major și poziția politică moderată au contrastat cu cea a lui Thatcher. În calitate de prim-ministru, Major a creat Carta cetățeanului, a angajat trupele britanice în Războiul din Golf , a preluat conducerea negocierilor Marii Britanii cu privire la Tratatul de la Maastricht , a condus țara în timpul crizei economice de la începutul anilor 1990, a retras lira sterlină din Mecanismul european al cursului de schimb (de Miercurea Neagră ), a promovat campania social conservatoare pentru revenirea la elementele de bază , a privatizat căile ferate și industria cărbunelui și a jucat un rol esențial în încheierea păcii în Irlanda de Nord.
Conservatorii au fost învinși de Laburiști la alegerile din 1997. Noul lider al formațiunii de centru stânga de atunci, concentrat pe transformarea partidului într-o platformă mai centristă, intitulată „New Labour”, a venit cu promisiuni fiscale și cu decizia de a numi mai multe femei în funcții publice. Major n-a mai avut nicio șansă să revină la guvernare după începutul recesiunii din prima parte a anilor 1990, mai ales după „Miercurea Neagră” ce a cauzat deprecierea lirei sterline în fața noului lider laburist.
Acesta era Tony Blair. Mandatul său de premier dintre anii 1997 și 2007 a marcat deceniul „noilor laburiști”. Premierul a cooperat cu președintele american George W.Bush în intervențiile militare din Irak și Afganistan. Blair a adoptat reforme constituționale și a crescut semnificativ cheltuielile publice pentru sănătate și educație.
A introdus salariul minim, taxele de școlarizare pentru învățământul superior, reforme constituționale, acordarea dreptului Scoției și Țării Galilor în a avea adunări legislative, extinderea drepturilor LGBT+ în Regatul Unit și a înregistrat progrese în procesul de pace cu Irlanda de Nord.
Decada prosperă a noilor laburiști s-a încheiat cu mandatul premierului Gordon Brown (2007-2010), care s-a confruntat cu Marea Criză Financiară din 2008-2010, în fața căreia politicile sale de guvernare de centru stânga n-au avut efect.
Partidul Conservator, câștigător al alegerilor de atunci, a promis reforme pentru refacerea economiei. S-a înregistrat între 2010 și 2016 o ușoară creștere economică.
În cei 14 ani de epocă conservatoare , britanicii au experimentat multe evenimente istorice care au schimbat regatul în mod dramatic:
După 14 ani de guvernare, Partidul Conservator părăsește 10 Downing Street, sediul guvernului Marii Britanii. Au fost cinci prim-miniștri: David Cameron (2010-2016, ajuns Secretar de Stat britanic pentru Afacerile Externe), Theresa May (2016-2019), Boris Johnson (2019-2022), fost primar al Londrei, Liz Truss (între 6 septembrie și 25 octombrie 2022, fiind premierul britanic cu cel mai scurt mandat din istorie) și în final, Rishi Sunak (2022-2024), primul premier britanic de culoare și non-creștin din istorie, fiind hinduist de religie
Mulți britanici cu convingeri de centru stânga au învinovățit cele cinci guverne conservatoare care s-au succedat în mod consecutiv pentru dificultățile economice și sociale în care se află Marea Britanie de după ieșirea regatului din Uniunea Europeană, dar și pentru efectele devastatoare ale schimbărilor climatice, creșterii infracționalității. Cealaltă tabără naționalistă condusă de Nigel Farage, care se opunea imigrației ilegale, nu a reușit să convingă prea mulți votanți. Istoricul Anthony Seldon a publicat o carte în care caracterizează epoca conservatoare (2010-2024) ca fiind „cei 14 ani irosiți”, perioadă în care Marea Britanie a fost marcată de un declin continuu.
Primii patru premieri conservatori și-au dat demisia:
Este de așteptat ca Rishi Sunak să-și dea demisia din funcția de premier după 21 luni din cauza rezultatelor catastrofale obținute la alegerile legislative anticipate.