Care va fi următoarea țară care părăsește Uniunea Europeană?

Publicat: 08 10. 2016, 12:02

Actualizat: 11 10. 2016, 11:50

Totuși, la fel ca orice creație politică, Uniunea Europeană este o construcție de moment în peisajul vast al istoriei. Într-o zi va dispărea pentru a fi înlocuită de alte entități sau va continua să existe doar „cu numele”, însă arătând sau funcționând foarte diferit față de Uniunea zilelor noastre, arată o analiză Stratfor. Este imposibil să știm cu exactitate când se va produce această transformare sau cât va dura acest proces, dar există, totuși, niște indicii care arată care ar putea fi cauza apariției unei „noi Europe”. Oricum ar fi, actuala criză a continentului este un mijloc de a ne aminti că, dincolo de deceniile în care s-a tot încercat slăbirea blocului comunitar, ideea de stat-națiune rămâne cea mai puternică în peisajul politic european. Și, pentru că apare din molozul ultimelor experimente în materie de integrare europeană, va juca un rol crucial în trasarea cursului viitor al Europei.

O Uniune lipsită de uniformitate

Nu toate țările membre sunt „create” în mod egal. Pierderea unui membru care face parte din zona euro, de exemplu, ridică o amenințare mult mai mare la ceea ce înseamnă restul sistemului, față de plecarea unui stat care nu este în Uniune. Probabilitatea ca Grecia să renunțe la moneda Euro în anul 2015 a fost, probabil, mult mai înspăimântătoare pentru Franța și Germania decât decizia Marii Britanii de a părăsi UE. Ambele evenimente ar fi avut consecințe serioase asupra Uniunii Europene, dar un Grexit ar fi zguduit din temelii fundamentul financiar al întregului bloc comunitar. Pe de altă parte, consecințele Brexitului vor apărea treptat, deci vor fi resimțite mai puțin acut.

Totuși, sprijinul pentru instituțiile europene variază de la țară la țară. Potrivit unui studiu realizat de Pew Research Center, 72% dintre polonezi văd Uniunea Europeană într-o lumină pozitivă, față de doar 38% dintre francezi. Între timp, cel mai recent Eurobarometru a arătat că susținerea pentru zona euro ajunge în Luxemburg la 82%, comparativ cu doar 54% în Italia. Tendințele eurosceptice care străbat continentul au îmbrăcat, în funcție de fiecare țară, forme specifice: Frontul Național din Franța susține ieșirea din Uniunea European, în vreme de mișcarea Mișcarea 5 Stele din Italia cere doar părăsirea zonei Euro. În același timp, partidele politice moderate încearcă din ce în ce mai hotărât să limiteze libera circulație a muncitorilor și să reintroducă verificări stricte la granițe, chiar dacă se agață și de statutul de membru UE.

În mijlocul acestor cereri variate, pe alocuri chiar contradictorii, pusă în fața posibilității unui Brexit și a unui Grexit, Uniunea Europeană este obligată să reconsidere etapele procesului de părăsire a blocului comunitar și să se gândească dacă țările ar putea fi acceptate ca membri doar în anumite segmente ale Uniunii. În timpul discuțiilor pentru salvarea Greciei de la faliment, unele state au susținut că părăsirea zonei euro înseamnă, implicit, ieșirea din UE. Altele au propus metode pentru a suspenda rolul Atenei în zona monedei unice, dar cu păstrarea locului său în blocul continental. Un an mai târziu au apărut aceleași dezbateri și în legătură cu Marea Britanie. Unii dintre membrii Uniunii au spus că accesul la piața unică europeană vine cu un preț, și anume acceptarea muncitorilor veniți din alte state ale Uniunii. Alții s-au arătat ceva mai dispuși să se ajungă la un compromis. Indiferent, însă, de modul în care discuțiile dintre Londra și Bruxelles evoluează în următorii ani, acestea vor contura, până la urmă, o direcție, care va servi, probabil, drept ghid pentru alte state care și-ar putea dori să ceară ieșirea din UE.

Bineînțeles, acest lucru ridică o altă întrebare: în primul rând, de ce și-ar dori vreo țară să părăsească Uniunea Europeană sau structurile sale? Din nou, răspunsul la această întrebare depinde de fiecare membru în parte. Unele Guverne, fie ele susținute de un referendum popular, fie prin aprobare parlamentară, ar putea alege de bună voie să se retragă. Studiile precum cel mai recent Eurobarometru, care a arătat că încrederea în Uniunea Europeană a scăzut dramatic, de la 57% în 2007 la 33% în 2016, sugerează că referendumul din Marea Britanie ar putea să nu fie ultimul de acest tip.

Pe de altă parte, unele guverne s-ar putea să fie obligate să iasă din bloc, în cazul în care ajung să nu fie capabile din punct de vedere politic sau financiar să accepte condițiile care vin odată cu păstrarea statutului de membru. Atena, de exemplu, a luat în cunoștință de cauză decizia de a se conforma cererilor creditorilor pentru a rămâne în zona euro, dar alții ar putea, însă, să plece dacă entitățile din care fac parte se vor dizolva, fie ca urmare a unei decizii consensuale, fie din cauza unei crize existențiale.

Probabilitate și consecință

Țările care vor alege să renunțe la statutul lor de membru al Uniunii Europene sau să părăsească instituțiile blocului comunitar vor fi cele care vor decide soarta UE. Probabil că organizația ar reuși să treacă destul de puțin afectată peste o plecare a Croației, de exemplu, dar cu siguranță nu ar supraviețui unei ieșiri a Franței. Retragerea izolată a unei economii mici nu ar pune în pericol UE, însă o ieșire coordonată a mai multor membri cu siguranță că ar zdruncina puternic structura.

Anumiți factori politici și geografici au și ei un rol în posibilitatea ca unele state să părăsească, în viitor, blocul comunitar. O populație majoritar eurosceptică ar putea pune presiuni asupra Guvernului pentru a declanșa ieșirea din Uniune sau i-ar putea încuraja pe politicieni să adopte o astfel de retorică pentru a-și crește popularitatea în ochii votanților. Țările cu economii puternice sau cu poziționări strategice pe continent și-ar putea folosi avantajele pentru a forța un acord de ieșire favorabil sau pentru a obține concesii din partea Bruxelles-ului cu prețul de a rămâne în UE. De cealaltă parte a baricadei, membrii cu economii mai slabe n-ar avea în niciun caz un cuvânt la fel de greu de spus într-o asemenea situație, întrucât ar fi primele „victime” în cazul apariției unei noi crize pe continent.

În mare, membrii Uniunii Europene pot fi împărțiți în patru categorii, în funcție de probabilitatea de a părăsi UE și de consecințele pe care le-ar avea eventuala lor plecare din Uniune.

„Nepoftiții”

În ultimii ani, unii dintre cei mai duri critici ai Uniunii Europene au fost statele din centrul și estul continentului, cele care nu fac parte din zona euro. Multe dintre aceste țări văd UE ca pe un pact între țări care ar trebui să rămână suverane, astfel încât și-au conservat autoritatea națională în raport cu abordarea Bruxelles-ului, care își dorește să-și facă simțită prezența sub toate aspectele. Ungaria și Polonia sunt în prima linie din punctul de vedere al rezistenței pentru o integrare europeană mai profundă, dar state precum Cehia, România și Bulgaria au devenit și ele din ce în ce mai sceptice în ceea ce privește zona euro și propunerile de a crește influența Bruxelles-ului, notează analiștii Stratfor.

Acest lucru nu înseamnă, însă, că aceste state sunt dornice să părăsească blocul comunitar. Toate primesc constant ajutoare și subvenții de la UE și privesc statutul de membru ca un mijloc de modernizare a economiilor proprii și de atragere a investițiilor străine. Unele chiar percep această apartenență la „familia europeană” ca pe o garanție a protecției Vestului împotriva unor eventuale agresiuni ale Rusiei. Majoritatea alegătorilor din regiune susține și ea ideea rămânerii în Uniune.

Cu toate acestea, țările din Europa Centrală și de Est nu ezită să-și promoveze drepturile naționale și să ceară instituții europene cu o implicare mai scăzută în treburile lor interne. Opoziția lor de a face parte din zona euro va fi speculată, cel mai probabil, de mișcările eurosceptice de pe continent care vor căuta să renegocieze termenii conveniți la Bruxelles. În timp, retorica antieuropeană accentuată ar putea propulsa forțele naționaliste și populiste din regiune și ar putea constrânge guvernele să ia decizii contrare scopurilor lor strategice.

„Periferia fragilă”

Prin comparație, țările de la periferia zonei euro tind să susțină o integrare europeană mai profundă, cu toate că sunt și cele mai vulnerabile economii din blocul comunitar. Aceste state, printre ele și Grecia, Portugalia și Spania, se bazează pe subvențiile UE și pe fondurile de dezvoltare pentru a rămâne la suprafață, așa că vor continua să susțină conceptul integrării europene, atât timp cât înseamnă ajutor financiar pentru economiile lor aflate în cădere liberă.

Regiunea a avut propriile ei plângeri legate de Uniunea Europeană, dar majoritatea au apărut după izbucnirea crizei financiare și în urma implementării măsurilor de austeritate. Chiar și atunci, în locul naționalismului de aripă dreaptă care a apărut peste tot în interiorul blocului comunitar, aceste țări au susținut partidele de stânga care voiau creșterea cheltuielilor și restructurarea datoriilor mai degrabă decât închiderea granițelor și limitarea imigrației.

Țările aflate la marginea sudică a zonei euro ar putea să iasă din aria monedei unice la un moment dat. Dar dacă acest lucru se întâmplă, cea mai mare probabilitate este ca el să survină ca urmare a unei crize neașteptate decât a unei decizii planificate. Cu toate că aceste țări au viziuni similare referitoare la modul în care ar trebui să arate UE în viitor, slăbiciunilor lor politice și economice ar face foarte greu de format o alianță eficientă care să ia frâiele procesului decizional al Uniunii. Pe măsură ce lipsurile se accentuează, sectorul bancar devine din ce în ce mai slăbit, datoriile se adâncesc, iar șomajul își ia în continuare tributul economic, aceste țări de tradițe proeuropeană ar putea începe, încetul cu încetul, să se opună ideii rămânerii în UE.

„Artizanii coalițiilor”

Cu cât euroscepticismul se strecoară mai puternic în nucleul politic și economic al continentului, cu atât va deveni mai periculos pentru stabilitatea UE. Țările din nordul Europei, precum Austria, Finlanda și Olanda sunt cele mai bogate state din zona euro și membrii cei mai disciplinați din punct de vedere fiscal. Aceste țări sunt preocupate în mod special să-și protejeze bunăstarea națională în fața Europei de Sud și au în spectrul politic partide puternic anti-europene care caută să apere suveranitatea statului în fața intervențiilor instituțiilor europene. Așadar, au și tendința de a-și proteja piețele externe, cele mai multe aparținând Uniunii Europene.

Țările din nordul continentului tind să-și coordoneze mișcările cu statele vecine și cu puteri sporite, iar în acest fel e mult mai probabil ca acestea să aibă o influență colectivă în ceea ce privește reforma continentală sau crearea unor blocuri regionale, decât să rămână izolate și să acționeze pe cont propriu. Cu toate că state ca Danemarca și Suedia nu sunt parte a zonei euro, acestea sunt similare din punct de vedere cultural și ideologic cu omologii lor din nordul Europei și li s-ar putea alătura într-o zi, ca într-un proiect regional de înlocuire a Uniunii Europene. În această parte a Europei discuțiile despre formarea unei „zone euro nordice” sau a unui „Schengen nordic” au devenit din ce în ce mai frecvente.

Lituania, Letonia și Estonia sunt, totuși, excepții, într-o oarecare măsură. Acestea s-au alăturat Uniunii Europene și zonei euro pentru a descuraja agresiunile venite din partea Rusiei, în așa fel încât să se apropie de Vest cât mai mult cu putință. Fiecare dintre aceste state este mult mai puțin dispus să părăsească Uniunea Europeană sau zona euro de bunăvoie, cu toate că pentru a putea deveni parte a unei alianțe nordice blocul ar trebui să se dizolve.

„Cele trei mari puteri”

Dacă statul-națiune va deveni agentul primar al transformării viitoare a Uniunii Europene, este clar că cei mai importanți membri ai UE, Germania, Franța și Italia, vor conduce această direcție ideologică. Istoric vorbind, Italia a privit întotdeauna integrarea europeană ca pe un mijloc de a se conecta la vecinii mai prosperi din nord și de a păstra unitatea acestei țări. În ultimul deceniu, însă, italienii au ajuns printre cei mai mari eurosceptici de pe continent, din cauza datoriilor impresionante ale țării și instabilității politice.

Așadar, Italia este una dintre țările cu cele mai mari șanse să se folosească de amenințările de ieșire din blocul comunitar pentru a obține compromisuri de la Bruxelles. Roma a mizat deja pe argumentul „prea mare ca să cedăm” în negocierea poziției sale în UE, iar administrațiile italiene viitoare vor adopta, probabil, aceeași poziție. Pe măsură ce Europa continuă să se fragmenteze, însă, orice amenințare, cât de mică ar fi ea, va deveni și mai periculoasă pentru blocul comunitar, în ansamblu.

În aceeași măsură, Franța și Germania dețin cheia viitorului UE. Chiar și simpla sugerare a faptului că una dintre cele două țări ar putea părăsi Uniunea sau zona euro ar declanșa o reexaminare generală a principiilor construcției. După același tipar, rămânerea, în orice scenariu, a acestor două state ar putea ține unită Uniunea – sau o versiune viitoare. Cele două țări se confruntă, însă, cu un paradox: din motive strategice, trebuie să păstreze un front comun, chiar dacă interesele lor naționale continuă să le trimită pe căi diferite.

Franța, ca o națiune pe cât de mediteraneeană pe atât de nord-europeană, este împărțită între dorința de a-și proteja economia și nevoia de a păstra alianța cu Germania. Parisul tinde să susțină măsurile protecționiste și de divizare a riscurilor și are o toleranță mare la inflație. De cealaltă parte, Berlinul preferă să evite politicile care i-ar putea afecta bunăstarea și care ar putea să transfere asupra sa riscul creat în economia europeană de economiile slabe din sudul Europei.

Astfel, Germania ar fi de acord cu abordarea Franței doar dacă Berlinului i-ar fi acordat un control mai mare asupra politicilor fiscale ale țărilor vecine, fapt pe care mult state l-ar considera inacceptabil. Dintre cele două, Franța ridică cea mai mare posibilitate de a cere reorganizarea UE, din cauza retoricii naționaliste în ascensiune și a creșterii economice lente.

În acest punct, ajungerea la un consens asupra unei viitoare direcții a UE a devenit din ce în ce mai complicată. Pentru a se consolida ca bloc unitar, țările membre ar trebui să facă niște compromisuri pe marginea unor subiecte care sunt mult prea importante pentru a da înapoi. Cealaltă opțiune, anularea integrării europene, câștigă teren, dar vine la pachet cu posibilitatea reală de a conduce la destrămarea completă a blocului comunitar. Membrii ar putea adopta o cale de mijloc prin decizia de a păstra lucrurile așa cum sunt, dar chiar și lipsa unor acțiuni concrete va atrage un preț, prefigurându-se astfel probleme și mai mari pentru structura deja zguduită din temelii.

Articole recomandate