De ce a luat de fapt „Cvartetul” Tunisiei premiul Nobel pentru pace. Cum a ajuns grupul să conteze mai mult decât Papa sau Angela Merkel

Cu o zi înainte ca Nobelul pentru pace să meargă în Tunisia, parlamentarul și afaceristul tunisian Ridha Charfeddine, din partidul secular Nidaa Tounes, a fost ținta unui atentat armat, mai multe persoane mascate deschizând focul asupra lui. Politicianul a scăpat cu viață. Nobelul pentru pace vine în Tunisia, unde astă-vară, pe o plajă din populara stațiune Sousse, un terorist a ucis 38 de turiști occidentali, deschizând focul asupra lor cu un Kalașnikov. În Tunisia e departe de a fi liniște, însă altceva este ceea ce contează cu adevărat.

Dintre toate țările care începând cu 2010-2011 au fost cuprinse de valul de revolte și revoluții, numite generic „Primăvara Arabă” – Tunisia, Egipt, Yemen, Bahrain, Siria, Libia, Algeria, Irak, Iordania, Maroc, Sudan, într-una singură conflictul dintre grupările aflate la putere și cele din opoziție, între cele religioase și cele seculare, s-a aplanat, iar statul a devenit funcțional, după haosul creat atunci. Tunisia. Modul în care s-a ajuns la această reușită și cei responsabili pentru ea au fost premiați de comitetul Nobel, vineri. Este vorba despre așa numitul „Cvartet Național pentru Dialog”, un grup de mediere format din patru organizații cheie în Tunisia: sindicatul Uniunea Generală Tunisiană a Muncii (UGTT), sindicatul Uniunea Tunisiană a Industriei, Comerțului și Artizanatului (UTICA), ong-ul Liga Tunisiană pentru Apărarea Drepturilor Omului (LTDH) și Ordinul Tunisian al Avocaților, un fel de barou național al Tunisiei.

După căderea în ianuarie 2011 a dictatorului tunisian Ben Ali (Zine el-Abidine Ben Ali), la putere a venit mișcarea islamistă Ennahda, ai cărei membri fuseseră persecutați în vremea dictaturii seculare a lui Ben Ali. Ca și în Egipt, unde Frăția Musulmană venise la putere, așa cum era de așteptat, după căderea dictaturii lui Hosni Mubarak, acest lucru a dus la rupturi sociale și la violențe.

În 2013, când „Cvartetul” a început oficial să intre în acțiune, situația degenera în Tunisia, la fel ca în Egipt, însă la o scară mai mică și fără implicarea Armatei. Doi politicieni au fost uciși – Chokri Belaid, de stânga, în februarie 2013, și Mohamed Brahmi, naționalist arab, în iulie 2013. Opoziția seculară a acuzat coaliția islamistă aflată la putere că a încurajat extremismul islamiștilor radicali, care a dus la cele două asasinate și a demarat mișcări masive de stradă, cerând dizolvarea Parlamentului dominat de Ennahda, partidul islamist. La rândul lor, puterea islamistă a scos și ea oamenii în stradă.

În această perioadă, în Egiptul vecin regimul președintelui ales pe platforma Frăției Musulmane, Mohamed Morsi, era înlăturat de la putere de către Armată, iar susținătorii islamiști ai lui Morsi erau victimele conflictelor de stradă. Ceva similar era pe cale să se întâmple în Tunisia. Atunci, în 2013, a intervenit „Cvartetul”.

Liderii celor patru organizații, dintre care cel mai vizibil a fost Hocine Abassi, de la sindicatul Uniunii Generale Tunisiene a Muncii, dar și Wided Bouchamoui, șeful Asociației Angajatorilor (UTICA) au intervenit și au reușit să medieze un acord între partidele secular și islamist, în așa fel încât coaliția islamistă aflată la putere a fost de acord să demisioneze, nu înainte de a finaliza o nouă Constituție democratică. Acest lucru s-a întâmplat în ianuarie 2014.

„Ca jurnalist care am acoperit negocierile politice din 2013, îmi amintesc frustrarea de a aștepta ore în șir declarații întârziate – care cel mai des sfârșeau printr-un anunț care ne informa că nu s-a ajuns la niciun consens. Îmi amintesc privind politicieni frustrați care ieșeau furioși pe ușă. Erau zvonuri: grupul ăsta protesta, celălalt amenința că se retrage de la negocieri. În scurtele pauze, politicienii vorbeau la telefoane pentru a se consulta cu colegii și liderii; puteai să vezi cât de nervoși și nerăbdători erau. Întâlnirile erau lungi, iar declarațiile oficiale scurte și seci. Nu exagerez când spun că fiecare jurnalist tunisian sau străin care a acoperit dialogul național s-a săturat la un moment dat de asta”, își amintește cum arătau negocierile mediate de „Cvartet” jurnalista tunisiană Farah Samti, în Foreign Policy.

În acele zile, cele patru organizații au fost aspru criticate, nu doar pentru că rezultatele întârziau să apară, ci pentru că ajunseseră să ia decizii esențiale în numele altora, iar relațiile fiecăreia dintre cele patru organizații cu taberele politice nu erau clare. Însă într-un final, au reușit să pună capăt crizei politice și să împace atât puterea islamistă, cât și opoziția seculară și protestatarii din stradă.

Guvernul islamist a demisionat, iar „Cvartetul” și partenerii politici de negocieri au numit în locul guvernanților politici niște tehnocrați.

Atunci, ca și acum, cu ocazia premiului Nobel, „Cvartetul” a avut parte și de critici. Există voci în Tunisia care acuză că de fapt grupul nu a reușit să rezolve criza, iar sindicatul Uniunea Tunisiană a Industriei, Comerțului și Artizanatului este acuzat că a avut legături strânse cu regimul Ben Ali, rămânând și acum un simpatizant al acestuia.

Sursa: AFP // Twitter.

Renunțarea la putere. Un islamist torturat își rupe de la gură victoria

Said Ferjani este întruchiparea Tunisiei de astăzi și a eforturilor sale democratice, arată o analiză a Foreign Policy. Născut sărac, Ferjani a apucat calea islamismului de tânăr, într-o vreme când în Tunisia regimul de la putere era secular și persecuta manifestările religioase. În 1987, împreună cu grupul său de activiști, se pregătea să dea o lovitură de stat împotriva regimului Bourguiba, însă înainte i-a luat-o Ben Ali, pe atunci ministru de Interne, care a dat propria sa lovitură de stat, devenind dictatorul care a abandonat puterea abia în 2014, după Revoluția de Iasomie.

Ferjani și oamenii săi au fost arestați și torturați de regimul lui Ben Ali. Parțial paralizat din cauza torturii, a reușit să fugă în Marea Britanie și a revenit în Tunisia abia în 2011, după 22 de ani de exil. A devenit rapid unul dintre liderii Mișcării Islamiste Ennahda, care fusese interzisă de Ben Ali și care după revoluție devenise cel mai popular partid din Tunisia, adunând la un loc multe personalități islamist-moderate care suferiseră pe vremea dictaturii.

„Pentru oameni ca Ferjani și colegii săi, o dorință de răzbunare ar fi fost absolut de înțeles. Suferiseră oribil. Lideri corupți și nemiloși le luaseră ani din viață și uneori sănătatea sau viața. Totuși, când l-am întâlnit pe Ferjani, răzbunarea era ultimul lucru la care se gândea. (…) Ferjani mi-a povestit despre visul său ca Tunisia să devină acest liant între Europa și lumea arabă și de a crea o societate hibridă unde toată lumea să aibă un loc pentru a-și exprima punctele de vedere, unde democrația să înflorească și polarizarea să dea naștere la progres. Ferjani mi-a spus că răzbunarea ar duce numai la și mai multă suferință, la prăbușirea Tunisiei sau la revenirea unui regim autoritar. Mi-a spus că nu a așteptat 22 de ani ca să rateze această ocazie unică în viață. Șansa de a crea o democrație era acum, chiar dacă însemna ca Ennahda să cadă”, arată Brian Klaas, cercetător la Oxford stabilit în Tunisia, în Foreign Policy.

Și asta s-a întâmplat. Islamiștii Ennahda aflați la putere au renunțat la ea în 2014, lăsând în locul lor un guvern de tehnocrați. Mai mult, la alegerile prezidențiale care au urmat, nu au desemnat un candidat, deși ar fi avut șanse să câștige, concentrându-se doar pe Parlament. Se poate spune că au pierdut deliberat alegerile, lucru criticat de mulți membri de partid, mai ales că celălalt partid, secular, care i-a învins, avea legături cu fostul regim al lui Ben Ali, care îi torturase.

Nici lui Ferjani nu i-a convenit asta, însă a acceptat să lucreze în această paradigmă. După adoptarea noii Constituții, partidul secular Nidaa Tounes a câștigat alegerile, iar islamiștii de la Ennahda au ieșit pe locul doi, premier fiind desemnat prin consens Habib Essid.

Comitetul Nobel: mișcările islamiste și seculare pot lucra împreună

Ce i-a determinat pe cei din Comitetul de decernare a premiilor Nobel să aleagă acest „cvartet” de organizații, fără să desemneze măcar pe liderii lor drept câștigători ai premiului pentru pace, este faptul că pot deveni un model de negociere și stabilitate în lumea arabă, atât de zguduită de conflict intern.

„Cursul evenimentelor care au avut loc în Tunisia de la căderea regimului autoritat Ben Ali în ianuarie 2011 este unic și remarcabil din mai multe motive. În primul rând, arată că mișcările politice islamiste și seculare pot lucra împreună pentru a obține rezultate semnificative în interesul țării lor. Exemplul Tunisiei subliniază valoarea dialogului și a apartenenței naționale într-o regiune marcată de conflict. În al doilea rând, tranziția din Tunisia arată că instituțiile și organizațiile societății civile pot juca un rol crucial în democratizarea unei țări și că un astfel de proces, chiar în circumstanțe dificile, poate duce la alegeri libere și la un transfer de putere pașnic. Cvartetul Național pentru Dialog trebuie să primească cel mai mult credit pentru această realizare și pentru asigurarea faptului că beneficiile Revoluției de Iasomie nu au fost pierdute. (…) Mai mult decât orice, premiul are intenția să încurajeze poporul tunisian, care în ciuda unor mari greutăți, a pus fundația pentru o fraternitate națională care Comitetul speră să servească drept exemplu de urmat pentru alte țări”, se arată în declarația Comitetului Nobel, cu ocazia decernării Nobelului pentru pace.

Două vorbe despre „succesul” Tunisiei

Drumul Tunisiei spre stabilitate și democrație este departe de a se fi încheiat, iar atentatele și tulburările politice care au loc relativ des o dovedesc.

„Lupta dintre vechea ordine și ordinea care se naște este o luptă continuă”, i-a spus Said Ferjani, liderul islamiștilor de la Ennahda, cercetătorului de la Oxford, în Foreign Policy.

La aflarea veștii că Nobelul pentru pace a venit tocmai în Tunisia, prim-ministrul Habib Essid, reprezentantul partidului secular Nidaa Tounes, care a câștigat alegerile în detrimentul Ennahda, a fost întrebat dacă Tunisia este un model de succes, conform rețelei de radio american NPR: „Dacă ne putem considera un succes? Știți, este greu să spui că suntem un succes, dar lucrăm la asta. Am avut o tranziție lină și acum avem instituții. Avem multe provocări în față – provocări importante”.