De ce Coreea de Nord a reușit să-și dezvolte programul nuclear, în timp ce Irak și Libia au eșuat. Cei trei factori-cheie prin care Phenianul a ajuns o adevărată putere balistică

Există trei factori principali care justifică succesul nord-coreenilor în tot acest demers, arată o analiză Washington Post.

1. Kim Jong-un a făcut din dezvoltarea armelor nucleare principalul său scop

Liderii autoritari ar putea părea că urmăresc cu determinare scopurile nucleare, dar nu toți fac din acest lucru o prioritate. După ce a preluat conducerea statului de la tatăl său, Kim Jong II, la finalul lui 2011, Kim Jong-un a făcut din dezvoltarea armelor nucleare principalul său scop. Acesta a redirecționat resursele țării către proiectul balistic, a promovat știința ca unul dintre punctele focale ale regimului și și-a aliniat cu atenție imaginea cu cea a oamenilor de știință și cercetătorilor. 

ACTUALITATE Victor Ponta: „Vreau o șapcă cu ‘Make DÂMBOVIȚA great again’”

17:30

SURSE Șefii Parlamentului, aleși luni dimineață. Daniel Suciu, PSD, la Camera Deputaților și Ilie Bolojan, PNL, la Senat

17:12

Pe de altă parte, lideri precum Saddam Hussein și Muammar Gaddafi au fost inconsistenți în ceea ce privește demersurile nucleare. Saddam a invadat Kuweitul în 1990, o perioadă în care programul balistic iranian se apropia să devină o adevărată revelație. Dacă dictatorul nu ar fi invadat statul în acel moment crucial, atrăgându-și astfel atenția și opoziția SUA, cel mai probabil Irakul ar fi dezvoltat instrumente balistice până la mijlocul anilor ’90.

Abordarea lui Gaddafi față de programul nuclear a fost în egală măsură ambivalent, discuțiile fiind marcate de controverse în sânul regimului libian pe marginea necesității și utilității dezvoltării unei astfel de infrastructuri. În anii 1990, Gaddafi a urmărit să pună la punct arsenalul nuclear, timp în care purta și discuții cu SUA în care se arăta de acord să renunțe la aceste manevre în schimbul îmbunătățirii relațiilor bilaterale. Până la urmă, acesta a abandonat programul ca parte a unei înțelegeri pe care a încheiat-o cu Statele Unite și Marea Britanie, la finalul anului 2003, o decizie decisivă, așa cum punctează oficialii nord-coreeni cu orice ocazie, întrucât SUA și coaliția NATO au sprijinit revoltele care au răsturnat în 2011 regimul din Libia. 

2. Kim Jong-um a protejat oamenii de știință

Strategia de management e importantă și de multe ori subestimată, fiind un factor pe care unii dictatori își construiesc succesul, în vreme ce alții dau greș. 

Autocrații tratează instituțiile de stat diferit de cele științifice. Kim Jong II a condus mai ales prin intermediul structurilor consacrate, fără să pună cercetătorii mai presus de alte elite. Kim Jong-un, însă, a venit cu o abordare mai personală, subordonându-și instituțiile-cheie prin epurări masive. Oamenii de știință au fost, însă, puși la adăpost de aceste „purificări” și le-au fost acordat privilegii exclusive, inclusiv locuințe noi și hrană mai multă și mai bună. 

Despre Kim Jong-un se spune că nu a ordonat executarea cercetătorilor, ci dimpotrivă, și-a construit o reputație de persoană tolerantă la eșecuri, ca parte a procesului științific de învățare. Acesta pare să fi adoptat o abordare bazată pe meritocrație în ceea ce privește angajarea cercetătorilor, implicarea lor în programe militare și selectarea noilor generații de lideri științifici. Aceste eforturi au contribuit cel mai probabil la accelerarea din ultimii ani a programului nuclear. 

Și Hussein a transformat programul nuclear irakian într-un sistem meritocratic, oamenii de știință implicați în aceste activități bucurându-se la acea dată de o gamă largă de privilegii și de resurse, practic, nelimitate, în ciuda austerității care domina țara, pe fondul economiei destul de lente. 

Spre deosebire de ceilalți doi dictatori, Gaddafi nu a oferit niciun fel de protecție oamenilor de știință. Salariile lor erau foarte scăzute și trebuiau să facă parte din armată la fel ca cetățenii de rând. Programul nuclear libian a fost în concurență directă cu alte instituții, de exemplu cu sectorul petrolier, pentru a atrage cele mai strălucite creiere. Iar pentru Gaddafi nu voia să investească în educație la nivel înalt în domeniile științei și tehnologiei, candidații erau foarte puțini. Regimul nu părea să observe nici măcar faptul că oamenii de știință din domeniul balistic nu veneau la lucru zile în șir. În aceste condiții, nu e de mirare că programul nuclear nu s-a concretizat în niciun fel. 

3. Puțină încredere în propria persoană te poate duce foarte departe 

Coreea de Nord a dezvoltat capacitatea de a produce arme nucleare în perimetrul autohton. Sigur, a avut un oarecare ajutor străin de-a lungul timpului – a angajat oameni de știință de peste hotare, a cumpărat și a dat la schimb tehnologie cu alte state, reușind totuși să obțină beneficii mult mai mari de pe urma acestor colaborări decât au făcut-o Irakul și Libia. 

De ce? Unul dintre motive ar putea fi acela că, atunci când China a i-a retras sprijinul în timpul anilor ’60, Phenianul a dezvoltat o fundație proprie pentru puterea nucleară și programul de armament. Acest lucru le-a oferit oamenilor de știință o experiență valoroasă din acest punct de vedere și a dus la o abordare mult mai ambițioase în ceea ce privește infrastructura balistică.

Abordarea lui Gaddafi a fost la polul opus, acesta alegând să externalizeze procurarea de tehnologii-cheie, în loc să dezvolte această industrie în interiorul țării. Libienii s-au simțit mai apoi trădați de furnizorii lor de pe piața neagră care le-au vândut echipament uzat pe care se chinuiau să-l folosească,. Principala lor problemă a fost, însă, creșterea insuficientă a resurselor naționale. 

Atunci când Hussein le-a ordonat cercetătorilor săi să dezvolte un program nuclear, după un atac al israelienilor asupra unui reactor nuclear, în 1981, acesta i-a instruit să adopte tehnologii pe care le pot perfecționa și să evite căutarea de ajutor extern, care ar fi putut, de altfel, să pună lumea în alertă. Aceștia au recurs la tehnologii vechi, ineficiente în multe feluri, și după mai mulți ani de probe și eșecuri, irakienii au reușit, într-un final, să progreseze. Atunci când ginerele lui Hussein a căutat ajutor din afara țării, împotriva ordinului dictatorului, capabilitățile dezvoltate deja au pus Irakul într-o poziție avantajoasă pentru a avea mai multe beneficii. Însă toate eforturile au fost anulate de invadarea Kuweitului. 

Dezvoltarea programelor nucleare în regimurile autoritare întâlnește numeroare obstacole, mai ales acolo unde instituțiile statului sunt slăbite, iar liderii aleg diferite strategii pentru a face față acestor provocări. Aceste alegeri pot explica, în mare parte, de ce Coreea de Nord a avut un real succes în dezvoltarea programului nuclear, în vreme de Irak și Libia au eșuat.