DEZINFORMARE. Chiar și după opt decenii, „Minciuna Katyn” încă se propagă în Rusia

Chiar și la 80 de ani de la masacrul din pădurea Katyn, atunci când zeci de mii de polonezi erau executați în afara orașului Smolensk din ordinul lui Stalin, pus în mișcare de Beria, vechile răni par a nu se închide însă.

Mai exact, în zilele de dinaintea aniversării a opt decenii de la semnarea memorandumului lui Beria, 794/B, semnat de Politburo, social media din Rusia era plină de postări prin intermediul cărora implicarea sovieticilor în masacru era respinsă, scriu cei de la Radio Free Europe Radio Liberty.

O astfel de postare larg răspândită a fost și versiunea unui clip video în care premierul polonez, Mateusz Morawiecki, care a acuzat deschis Rusia de rescrierea istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, ar fi pus masacrul de la Katyn în spatele Germaniei naziste.

Versiunea oficială a remarcilor, datată 2018, nu arăta în niciun moment că Morawiecki ar blama Germania pentru masacru.

Alte postări acuzau în mod fals Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În 2012, Curtea decisese că Rusia violase drepturile rudelor celor decedați la Katyn prin refuzul de a le înmâna documentele care aveau legătură cu investigația din perioada 1990-2004.

Postările induc falsa idee că afirmațiile Curții despre arhiva Katyn, dată publicității de președinții Mihail Gorbaciov și Boris Elțîn, ar fi că aceasta ar fi fost fabricată.

Pe de altă parte, unele postări au încercat să inducă ideea că naziștii ar fi fost de vină pentru asasinatele de la Katyn, în condițiile în care, spun cei care propagă mesajul, calibrul muniției folosită atunci nu putea fi utilizată de NKVD.

Primii pași

În noiembrie 2010, Duma de stat a Rusiei făcea un pas înainte către procesul de vindecare a rănilor provocate Poloniei cu 80 de ani în urmă, prin acceptarea oficială a responsabilității sovieticilor pentru masacrul de la Katyn.

Vorbim de asasinate în masă, de uciderea a mai bine de 22.000 de ofițeri polonezi, figuri religioase și oameni de cultură, în anul 1940.

„Documentele publicate, păstrate pentru mulți ani de zile în arhive clasate, nu numai că au dezvăluit scara acestei tragedii oribile, dar relevă totodată că asasinatele de la Katyn au fost duse la îndeplinire din ordinele directe ale lui Stalin și ale altor oficiali sovietici”, se menționează în declarația Dumei. Conform documentului, afirmațiile Moscovei făcute de-a lungul timpului, potrivit cărora execuțiile ar fi fost duse la îndeplinire de Germania nazistă, nu au făcut altceva decât să genereze „mânie, durere și neîncredere din partea polonezilor”.

Declarația a fost primită cu căldură la Varșovia, stat care a căutat răspunsuri ani și ani la rând. Și asta inclusiv după promisiunile fostului președinte rus, Dimitri Medvedev, conform cărora țara sa este determinată să afle adevărul despre Katyn, respectiv să continue demersul de a „clarifica moștenire trecutului”.

La un deceniu însă după spusele lui Medvedev și la 80 de ani de la ziua în care Stalin și al său Politburo semnau o propunere de executare a miilor de „inamici” polonezi, adunați de poliția secretă sovietică, după ce țara lor fusese împărțită între URSS și Germania nazistă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, moștenirea deflagrației mondiale bântuie iar relația dintre Varșovia și Moscova.

Linia declarativă oficială a Moscovei a rămas neschimbată din 2010 încoace, care a reprezentat ca amploare poate cel mai important demers din totalul măsurilor de reconciliere pe care Kremlinul le-a întreprins în contul crimelor de război înfăptuite, după căderea comunismului. Pare-se că demersul tinde să piardă însă din amploare.

În contrapartidă, ceea ce este recunoscut la scară largă ca fiind „Minciunea Katyn” persistă încă, în condițiile în care „adormiții” din mediul online îmbrățișează și înfrumusețează vechiul argument al sovieticilor de a nu recunoaște sub nicio formă implicarea în masacru, chiar dacă acceptă totuși că Stalin l-a ordonat.

Istorie sângeroasă

Sutele de mii de soldați polonezi staționați în estul țării s-au numărat printre cei capturați, atunci când forțele sovietice au invadat Polonia în septembrie 1939, la doar două săptămâni după ce forțele naziste au pătruns pe teritoriul polonez prin zona de vest, păstrând în secret protocolul Ribbentrop-Molotov. Acesta era un pact de non-agresiune semnat între miniștrii de externe ai Uniunii Sovietice (condusă de Stalin) și Germaniei lui Hitler.

În decembrie 1939, după ce Polonia de est era anexată de Uniunea Sovietică, majoritatea prizonierilor aveau să fie eliberați sau să fie dați pe mâna nemților, în zona de vest. Mii de polonezi aveau să fie însă reținuți ca prizonieri de război și relocați în cele trei tabere deținute de poliția secretă sovietică sau NKVD: Kozesk (regiunea rusă Smolensk), Ostashkov în Kalinin (acum denumită Tver) lângă Moscova, respectiv Starobelsk în Voroșilovgrad (acum denumit Luhansk), în Ucraina.

La șase luni după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, într-o Polonie împărțită în două, Stalin se confrunta cu dilema generată de potențialele obstacole din calea impunerii puterii din partea Kremlinului. La un moment dat însă, Politburo – legiuitorul-șef al Partidului Comunist – avea să primească o propunere cunoscută drept Memorandumul 794/B, din partea șefului NKVD.

Istoricul Andrzej Nowak, profesor al Universității Jagiellonian și membru al Academiei poloneze de Științe, a pus cap la cap informațiile, în timpul discursului de comemorare a evenimentelor de la Katyn din cadrul think tank-ului Wilson Center, din Washington, în data de 25 februarie a.c.

„Stalin a decis că principala modalitate de a rezolva problema poloneză este de a o «decapita». Ca atare, Lavrenty Beria, șeful NKVD-ului, a transmis un memorandum Poliburo-ului în data de 2 martie 1940, în care enumera 14.736 de ofițeri din cele trei tabere și, de asemenea, sugera asasinarea a 11.000 de deținuți din cele trei închisori politice din Lviv, Minsk și din orașele ocupate din Polonia”, a afirmat Nowak. „La data de 5 martie, ei au semnat decizia finală de a face ceea ce Beria propusese. Astfel, aceștia au consfințit asasinarea a 22.000 de oameni”.

Polonezii au fost executați în pădurea Katyn, în afara orașului Smolensk, respectiv în închisorile NKVD din Smolensk, Kharkiv și Tver, conform precizărilor lui Aleksandr Guryanov, un renumit cercetător al fenomenului Katyn și coordonator de programe pentru Polonia al grupului Memorial pentru drepturile omului din Rusia, care a vorbit la eveniment.

În aprilie 1943, la doar doi ani de la încălcarea pactului de non-agresiune prin invadarea Uniunii Sovietice, Germania nazistă a anunțat descoperirea a unei masive gropi comune în pădurea Katyn, care conținea corpurile neînsuflețite ale polonezilor executați.

Un comitet internațional al comisiei Crucii Roșii care a investigat situl, a ajuns la concluzia că Uniunea Sovietică era vinovată de masacru, o acuză respinsă ulterior de Kremlin.

În 1943, după ce Smolensk era eliberat de forțele Armatei Roșii prin împingerea înapoi a forțelor naziste, Uniunea Sovietică a pus la punct propriul corp investigativ. Acesta ajungea, de această dată, la concluzia că masacrul fusese dus la bun sfârșut de forțele naziste.

Această decizie avea să fie denumită sugestiv „Minciunea Katyn”.

Cum se menține în viață o minciună

În calitate de vorbitor la comemorarea de la Wilson Center, Guryanov a explicat că masacrul de la Katyn a reprezentat nu numai asasinarea a prizonierilor de război și a altor deținuți, dar și „o campanie de dezinformare și de propagare a minciunii de-a lungul a 50 de ani, pe care Uniunea Sovietică le-a diseminat de-a lungul și de-a latul țării și ale mapamondului”.

Moscova nu și-a schimbat politica până în aprilie 1990, atunci când președintele sovietic, Mihail Gorbaciov, a admis vina, iar agenția oficială de știri ITAR-TASS a atribuit direct responsabilitatea pentru execuțiile din pădurea Katyn Uniunii Sovietice.

Mișcarea a fost urmată de o investigație a Biroului principal al Procuraturii Militare. Chiar dacă, inițial, acesta înregistra un succes timpuriu, ancheta a fost oprită brusc în 2004, la fel și declasificarea documentelor care vizau Katyn, în anul 1992, în noua Rusie independentă, condusă de către președintele Borin Elțîn.

În 2010, atunci când Duma adopta declarația care consfințea vinovăția pentru masacrul de la Katyn ca fiind a lui Stalin, șeful camerei inferioare a Comisiei pentru Afaceri Externe din Parlamentul rus și-a exprimat speranța că părțile au pus definitiv deoparte problema.

„Nu vrem ca problema Katyn să ia cu totul alte proporții, atât la nivel intern, cât și internațional”, preciza Konstantin Kosaciov. „Vrem să închidem această problemă”.

Declarația Dumei survenea fix în mijlocul unei alte crize ruso-poloneze care izbucnea neașteptat, după ce un avion care îi transportau pe președintele Poloniei, dar și pe alți oficiali de rang înalt, la o ceremonie care urma să marcheze 70 de ani de la masacrul de la Katyn, se prăbușea în vestul Rusiei, fiind uciși toți cei 96 de pasageri de la bord.

Regrete… sau acceptări ale trecutului?

Alte argumente, incluzându-le aici pe cele ale politicienilor și pe cele ale altor figuri proeminente din mass-media apropiate Kremlinului, au făcut ca discursurile să se apropie iar de cele exprimate de fostul deputat al Partidului Comunist, Viktor Ilyukhin, în 1990.

La acea vreme, acesta reacționa la declarația Dumei privind Katyn, declarând: „Sunt tulburat de faptul că, în ultimele decade, rușii au fost puși în genunchi și forțați să-și ceară scuze pentru tot, inclusiv pentru lucruri pe care nu le-au făcut”.

Și deputatul Partidului Comunist, Leonid Kalașnikov, afirma în mod susținut, în ianuarie a.c., că responsabilitatea sovieticilor pentru masacrul de la Katyn nu a fost niciodată dovedită, iar scrisoarea lui Beria nu ar fi fost altceva decât un „fals evident”.

Subliniind pierderile pe care forțele sovietice le-au suferit în perioada de eliberare a polonezilor în Cel de-al Doilea Război Mondial, Kalașnikov a repetat un argument popular, conform căruia Polonia ar trebui să fie cea care își cere scuze pentru prizonierii de război sovietici care și-au pierdut viața în captivitate, în perioada războiului polonezo-sovietic din 1919-1920.

Între timp, jurnalistul pro-Kremlin, Vladimir Solovyov, a distribuit un comentariu denumit „Încă o dată despre Katyn”. Poziția comentariului este că masacrul de la Katyn a fost o echilibrare a balanței în ceea ce privește „anihilarea prizonierilor de război din Polonia” din timpul Războiului Polonezo-Sovietic, dar și că „dacă Polonia nu are nimic pentru ce să-și ceară scuze față de noi, nici noi nu avem de ce să ne cerem scuze față de ei”.

Asemenea argumente rămân particulare. Însă mulți liberali ruși afirmă că ele reflectă o reținere generală în ceea e privește acceptarea responsabilității pentru crimele din era sovietică, subminând astfel perspectivele ca Rusia să discute despre aspectele negative ale moștenirii sovietice.

Liderul partidului Yabloko, Grigori Yavlinsky, scria pe Telegram că „încercarea de a construi o presupusă Rusie post-sovietică, bazată pe un fel de continuitate și pe încorporarea minciunilor ultimilor 75 de ani, fac imposibilă o construcție calitativă a statului de drept, a economiei sau în determinarea rolului și locului Rusiei în lume”.

Yavlinski a făcut apel la „o înțelegere aprofundată a perioadei sovietice și a crimelor bolșevismului (Teroarea Roșie, colectivizarea forțată și consecințele ei tragice, represiunile în masă, Katyn și multe altele)” și a sugerat ca în noua formă a sa, Constituția trebuie să includă articole despre „inacceptabilitatea absolută în ceea ce privește utilizarea terorii, a minciunilor și a violenței în politicile de stat ale Rusiei moderne”.

În discursul său de la Wilson Center, Guryanov a reamintit audienței că atunci când a venit vorba de Katyn, „curțile de justiție și procurorii din Rusia încă refuză să recunoască prizonierii de război polonezi ca victime” și, de asemenea, nu recunosc motivațiile politice din spatele asasinatelor.

„Este important să recunoaștem că Stalin și alți membri ai Politburo sunt vinovați de aceste crime, laolaltă cu cei care au dus la îndeplinire aceste ordine”, a mai adăugat acesta. „Numele lor trebuie să fie publicate. Toți colaboratorii care au fost executați ulterior trebuie să fie proclamați ca reabilitați, în concordanță cu legea”.

Sursă foto: Pixabay/caracter ilustrativ