Donald Trump, încotro? Marile întrebări după atacul SUA din Siria

Cei mai mulți analiști care încearcă să găsească rostul și mai ales implicațiile acestei decizii care a scos brusc SUA din „adormirea” geopolitică în care a adus-o politica de neimplicare a lui Barack Obama în conflictele internaționale arată că o intervenție de amploare a SUA în Siria nu ar avea niciun beneficiu și că Donald Trump a făcut exact cât de mult putea să facă în situația dată – fără să spargă complet oalele în ițăraia de interese și părți implicate în războiul civil din Siria, dar și fără să lase să treacă nepedepsit un masacru precum cel din provincia Idlib, așa cum s-a întâmplat de altfel de atâtea ori până acum. Atacul a fost anunțat tuturor partenerilor SUA, inclusiv Rusiei, care a știut că baza va fi lovită și și-a luat măsurile pentru ca forțele sale de acolo să nu fie afectate. După cum se vede, și sirienii au apucat să își ia unele măsuri de precauție – ei susțin că doar 6 avioane au fost distruse, iar baza de la Shayrat este încă operațională.

Totodată, decizia îi servește președintelui american de minune acasă, unde oameni-cheie din administrația sa sunt acuzați de legături periculoase cu Rusia, Trump însuși fiind văzut ca având o relație mult prea călduță cu regimul Putin. De altfel, reacția Rusiei și Iranului, cei mai puternici susținători ai regimului Assad, a arătat că mesajul lui Trump a fost perceput exact la dimensiunea corectă: Moscova și Teheranul au condamnat atacul, invocând mai ales problema legalității sale, singura măsură luată în teren fiind deocamdată una simbolică – Moscova a suspendat acordul de colaborare dintre forțele aeriene ruse și americane în spațiul aerian sirian, prin care cele două armate se coordonau pentru a evita ciocnirile accidentale sau intrarea în conflict din greșeală, deasupra Siriei. Vladimir Putin nici măcar nu a ieșit personal să condamne atacul SUA, ci a lăsat sarcina în seama purtătorului de cuvânt al Kremlinului și Ministerului Apărării.

Cinci întrebări pentru Donald Trump

Peter Bergen, analistul pe securitate națională al CNN, ridică 5 întrebări care cuprind în mare toate problemele puse în dezbatere, după intervenția SUA în Siria.

1. A fost atacul cu rachete doar un avertisment pentru dictatorul Bashar al-Assad sau este parte a unei campanii mai mari împotriva sa? SUA a mai lansat astfel de atacuri-avertisment și în trecut, însă mesajul transmis de ele nu a avut niciun efect. Va rămâne atacul asupra bazei de la Shayrat la stadiul de „praf în ochi”?

2. Există un plan mai mare pentru protejarea populației civile din Siria? Măsura luată de Trump de a interzice accesul refugiaților sirieni în SUA, alături de cetățenii altor 7 state musulmane, indică tocmai opusul, iar distrugerea parțială a unei baze aeriene siriene nu contează mai deloc în protejarea civililor sirieni. Totuși, Donald Trump a susținut ideea creării unor „zone sigure” pentru civilii care fug de războiul din Siria.

3. Cum va reacționa Rusia? Regimul de la Damasc își datorează menținerea la putere susținerii Moscovei, iar atitudinea administrației Trump față de liderul de la Kremlin nu a fost una de repudiere, ba chiar oameni din echipa lui Trump au fost acuzați de legături prea apropiate cu Moscova.

4. Cum se va termina? Analistul CNN îl citează pe Machiavelli – „războaiele încep când vrei tu, dar nu iau sfârșit când ai tu chef”. Oficialii SUA arată deja, inclusiv la ONU, că acest atac a fost o reacție limitată la atacul cu arme chimice și nu face parte dintr-o campanie mai mare împotriva lui Assad. Nikki Haley, ambasadorea SUA la ONU, a spus vineri în fața Consiliului de Securitate al ONU, că SUA sunt pregătite să facă mai mult, dar că speră că nu va fi cazul.

5. Care este baza legală pentru acest atac? Donald Trump a lansat un atac asupra unei țări cu care SUA nu este în război, fără să aibă în spate o rezoluție ONU sau o autorizare din partea Congresului SUA. Deși Trump are la dispoziție ordinele executive asupra armatei SUA, Congresul SUA este cel care ar trebui să autorizeze acțiunile militare americane.

O reacție limitată, nu o încercare de răsturnare a regimului Assad sau de rezolvare a războiului

Chiar cu o zi înainte ca SUA să atace Siria, prestigioasa revistă Foreign Affairs publica o analiză despre cum ar trebui să reacționeze SUA în fața Siriei, argumentând că în cazul în care intervine, trebuie să o facă armat, dar să se limiteze la o măsură proporțională, nu să aibă ambiția de a răsturna regimul lui Bashar al-Assad și de a încerca să pună capăt cumva războiului civil din Siria. Coincidență sau nu (la Foreign Affairs publică mulți foști policy-makers și apropiați ai comunității de informații americane), tocmai asta pare că s-a întâmplat vineri.

Discuțiile despre o reacție a SUA față de atacul cu arme chimice din provincia Idlib, de care este acuzat Bashar al-Assad, au avut loc toată săptămâna, deci atacul ordonat de Trump nu a venit chiar din senin, analiștii așteptându-se la o escaladare a conflictului din Siria.
„Dacă va avea loc, orice acțiune a SUA trebuie să aibă obiectivul îngust, clar articulat de a opri folosirea armelor chimice de către regimul Assad și de a descuraja folosirea lor la scară globală. Nu trebuie să aibă ca țintă obținerea unei rezolvări negociate politic a războiului din Siria sau vreo gradare a schimbării de regim. Dacă SUA va acționa în Siria, specificitatea, claritatea și realismul sunt prietenii săi. Maximalismul vag nu este”, scria analistul Sam Heller, specializat în spațiul sirian și care locuiește la Beirut, în Liban.

După atacul chimic de la Khan Shaykhun, de marți, unde se suspectează că a fost folosit gaz sarin, spre deosebire de dățile precedente când insurgenții au fost atacați cu clorină, atitudinea lui Trump față de regimul de la Damasc s-a schimbat dramatic. Întrebat de reporteri dacă Assad a depășit „linia roșie”, Trump a răspuns: „A depășit multe, multe linii, dincolo de linia roșie”. Spre deosebire de administrația Obama, care a amenințat de mai multe ori regimul sirian cu privire la depășirile nepermise ale unor „linii roșii” în războiul civil care durează de 6 ani deja, fără însă să facă ceva concret în această privință, administrația Trump a trecut la fapte. Trump a speculat de altfel această slăbiciune a lui Obama, nu doar în campanie, acesta fiind lucrul pe care analiști din toată lumea, nu doar republicani din SUA, îl susțin – că Obama a retras SUA de pe arena globală și că prin politica sa non-intervenționistă, a lăsat un imens spațiu gol de care au profitat alți actori globali sau regionali. În Siria, este cazul Rusiei și Iranului. „Când el (Obama) nu a trecut acea linie după ce a făcut amenințarea (în 2013 Obama l-a amenințat pe Assad să nu mai folosească armele chimice – n.r.), cred că asta ne-a dat înapoi mult de tot, nu doar în Siria, ci în multe alte părți ale lumii, pentru că a fost o amenințare goală”.

Analistul Foreign Affairs arăta, înainte ca atacul SUA să aibă loc, că dacă SUA „va acționa unilateral, orice măsură mai mică decât coerciția armată ar fi o abatere a atenției ineficientă. Dar orice acțiune militară ar trebui să fie încadrată exclusiv în termeni de descurajare a armelor chimice, nu în termeni de schimbare a regimului”.

Orice intervenție armată a SUA în Siria este un risc, pentru că dacă este prea slabă nu va acționa ca un element de descurajare, iar dacă este prea puternică , poate duce la o escaladare prea mare a conflictului și la o confruntare directă cu Rusia.

„SUA ar putea diminua aceste riscuri lovind ținte clar delimitate și identificate în avans, cum ar fi depozite de arme chimice sau baze aeriene, comunicând explict aceste obiective. Însă nu există un motiv să credem că Rusia și Iranul și-ar evacua de bunăvoie forțele din aceste zone sau că ar da crezare susținerilor de la Washington”, mai arăta analistul. O zi mai târziu, acțiunea SUA s-a desfășurat în mare pe aceste coordonate – atacul a fost clar delimitat și țintit, iar toată lumea a fost anunțată, inclusiv Rusia care avea militari la baza de la Shayrat și care și-a luat măsuri de precauție.

Intervenția SUA în Siria nu ar trebui să aibă ca scop rezolvarea războiului sirian, mai arată analistul. „Este un mit că o presiune mai concertată asupra regimului îl va convinge să negocieze un acord care ar însemna prăbușirea. Guvernul sirian poate fi limitat geografic – perimetrul său se poate extinde sau micșora – dar între acele limite, nu există o cale realistă de a-l reforma sau de a-l aduce la o înțelegere cu elemente ale opoziției. SUA ar putea să treacă peste Rusia și Iran și, printr-o acțiune militară unilaterală, să slăbească grav sau să distrugă regimul Assad. Dar dacă ar face-o, jihadiștii de tip al-Qaeda și Statul Islamic ar fi forțele insurgente cel mai bine poziționate să capitalizeze prăbușirea regimului. Destrămarea regimului Assad acum ar arunca cele mai populate zone ale Siriei în haos, într-un vortex de violențe ale milițiilor care ar aduce jihadiștii la putere. (…) Dacă SUA ar dărâma brusc regimul, ar fi imposibil să își facă un plan pentru a doua zi. Deja războiul din Siria are propria sa logică. SUA nu îl pot opri”.

Ar trebui să intervină SUA în forță în Siria?

Există deja voci care solicită administrației Trump o intervenție și mai viguroasă în Siria, chiar o invazie totală care să pună capăt regimului Assad. Stephen Walt, profesor de relații internaționale la Harvard, arată într-o contra-analiză din Foreign Policy, față de un editorial din New York Times al lui Thomas Friedman care cere o astfel de intervenție militară, de ce așa ceva ar fi o idee proastă.

Walt arată că atacul cu rachete ordonat de Trump este „un act pur simbolic lipsit de o semnificație strategică reală. Sunt echivalentul trumpist al atacurilor cu rachete de croazieră ale lui Bill Clinton în Afghanistan și Sudan: pline de sunte și furie, semnificând nimic. Poate că îl vor descuraja pe Assad să mai folosească armele chimice, dar nu schimbă situația din teren, nu îi protejează mai bine pe civilii sirieni și nu ne aduce mai aproape de o soluție„.

Tocmai de aceea, tentația unor măsuri militare mai puternice, cum ar fi o invazie terestră totală, așa cum cere Friedman în New York Times, este mare și la îndemână.

„Din păcate, multe grupuri care luptă cu Assad nu sunt mai bune decât acesta și sunt profund ostile SUA. De câte ori încercăm să sprijinim moderații sirieni, ajungem să furnizăm fără să vrem arme unor jihadiști periculoși„, arată Walt.

Ce este greșit la o invazie de proporții în Siria? Walt aduce mai multe argumente. În primul rând, soluția invaziei nu are o explicație: de ce este un interes vital pentru SUA să repare Siria și să își trimită trupele să moară acolo (de altfel Trump a argumentat în campania electorală exact pe această linie, în care SUA nu se va băga aiurea în conflicte). O justificare ar fi problema refugiaților, însă aceasta privește Europa, nu SUA. Americanii și mai ales politicienii nu vor accepta nici justificarea pur umanitară, pentru că asta ar implica sânge și bani americani, iar asta o recunosc chiar și susținătorii unei intervenții armate în Siria.

În al doilea rând, arată Walt, catalizatorul atacului cu rachete a fost folosirea armelor chimice de către Assad. Asta nu servește ca justificare pentru o intervenție la scară mare. „Majoritatea morților din Siria sunt rezultatul explozibililor convenționali, bombelor, gloanțelor și foametei – totuși publicul, președinții și analiștii sunt obsedați de această categorie particulară (armele chimice – n.r.). Assad nu avea nevoie de arme chimice ca să mă convingă că e un dictator brutal care ar face orice să își mențină puterea. Faptul că forțele sale le-au folosit în mai multe ocazii nu ar trebui să afecteze argumentele pro sau contra pentru o intervenție”, consideră Walt.

În al treilea rând, Walt arată că Friedman, cel care susține intervenția masivă, presupune că SUA poate pune pe picioare rapid o coaliție militară eficientă de state NATO și arabe care să pătrundă în Siria și să asigure pacea. „Pe cine crede că păcălește? Chiar crede că NATO și saudiții, egiptenii, iordanienii sau turcii sunt gata și își doresc să intre în maelstromul sirian, să opereze eficient acolo și să se mențină acolo? Tentația lor de a da înapoi și de a lăsa pe alții în locul lor este enormă, iar „Uncle Sucker” va ajunge să i se spargă oalele în cap în Siria, așa cum s-a întâmplat și în Afganistan și Irak”, arată Walt.

Chiar și dacă ar exista o forță de menținere a păcii, ce ar urma, se întreabă profesorul de la Harvard: „Friedman vorbește vag despre o zonă sigură pentru sunniți, dar ce se întâmplă cu populația non-sunnită din Siria și unde exact ar trebui să fie această zonă? Crede Friedman că forțele anti-Assad – inclusiv Statul Islamic, Jabhat Fatah al-Sham și alte grupuri jihadiste, multe dintre ele fiind sunnite – vor primi cu brațele deschise forța de ocupație? Își vor pune mâinile la spate Rusia și Iranul și vor ajunge la un acord și care ar fi acesta? Dacă Assad cade, ce ar preveni o răzbunare sângeroasă asupra alawi-ților (denominație islamică siriană din care face parte și familia Assad – n.r.) care nu au fost complici la crimele lui Assad? Cum va stabili forța de ocupație pe cine sprijină, cui i se opune și în cine are încredere pentru viitorul pe termen lung al Siriei?”.

Care este strategia de exit din Siria, se mai întreabă Walt: „Cât se așteaptă SUA și partenerii săi să rămână în Siria? Dacă Irak și Afganistan ne servesc drept exemple, răspunsul este aproximativ pentru totdeauna”.

În numele unei intervenții umanitare, o invazie înseamnă ca SUA să deschidă un nou război în Orientul Mijlociu. „A făcut asta de 5 ori din 1990: de două ori în Irak, în Afganistan, în Libia, în Somalia și am intervenit la scară mică în Siria și Yemen. Cu excepția primului război din Irak, în 1991, niciuna dintre aceste intervenții nu s-a sfârșit bine. Merită amintit că primul război din Irak a fost un succes pentru că a fost un război convențional pur, nu a implicat ocuparea de teritorii străine și nu a dus la schimbarea unui regim, la o ocupație americană sau la vreo elaborată inginerie socială pe care o presupune clădirea unei națiuni. Siria rămâne o tragedie pentru că nu există opțiuni bune”, mai scrie Stephen Walt.

Cei mai mulți analiști arată că președintele Donald Trump nu are de fapt un plan mai mare pentru Siria, pentru că de altfel acesta este aproape imposibil de realizat. Lovitura sa va rămâne cel mai probabil la stadiul de mesaj simbolic pentru regimul Assad și armele sale chimice, dar și pentru Rusia sau Iran, că SUA au ieșit din era pasivismului, lucru reiterat de altfel chiar public de ambasadoarea SUA la ONU, Nikki Haley: „Acele zile au luat sfârșit”.