În loc de NATO: Fort Trump sau poate chiar Camp Melania. Pot fi SUA atrase deliberat într-un CONFLICT CATASTROFAL?

Macedonia, unde azi are loc referendumul pentru schimbarea numelui țării, a cunoscut în ultima lună cea mai mare afluență de lideri occidentali într-o țară mică din Est.

Cancelarul austriac Sebastian Kurz, secretarul general al NATO Jens Stoltenberg, cancelarul german Angela Merkel, vicepreședintele american Mike Pence au vizitat capitala Skopje, făcând campanie pentru un DA la referendum.

Dacă în urma consultării de la 30 septembrie, numele țării se va schimba din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în Republica Macedonia de Nord, Grecia va fi de acord să aprobe aderarea țării la UE și NATO, ceea ce explică elanul liderilor occidentali de a lua avionul spre Skopje, ca și încercările propagandei rusești de a-i descuraja pe macedoneni să răspundă afirmativ. E adevărat însă că, în special în privința apartenenței la NATO a Macedoniei, unii observatorii mai cinici ar zice că e vorba de niște speranțe asemănătoare cele ale unui cuplu care speră să nu ajungă la divorț, dacă mai apare un copil. În speță, e vorba de divergențele dintre liderii europeni și președintele american Donald Trump pe tema concepției despre NATO, care în ultima vreme au căpătat o formă nouă.

TRAGEDIE Polițistul care a MURIT în accidentul naval de pe Dunăre era considerat erou de către colegi, după ce salvase de la înec un copil de 4 ani

15:25

HOROSCOP Horoscop 1 ianuarie 2025. ZODIA care are nevoie de atenție

15:00

Trump a profitat de orice ocazie ca să evidențieze aceste divergențe, îndeosebi la mitingurile electorale unde le spune susținătorilor „ceea ce presa mainstream nu vrea să relateze”. Așa a fost mitingul de la 6 septembrie din Billings, Montana, când președintele a povestit că, la summitul din iulie al alianței, i-a amenințat pe partenerii europeni că va retrage SUA din NATO, dacă restul membrilor refuză să contribuie la cheltuieli cu 2% din PIB și le-a explicat că, în industria imobiliară, cei care nu plătesc ceea ce au cumpărat se cheamă rău-platnici (în sensul că pot fi executați silit, adică să li se ia casa). Cu alte cuvinte, SUA a vândut securitate Europei, iar ea nu a achitat prețul cerut.

În acest context, presa americană și-a adus aminte și de faptul că Macedonia are o populație de 2 milioane de oameni, adică mai puțin decât statul Kansas și o suprafață mai mică decât Massachusetts. Precizarea are sens după ce, la același summit NATO din iulie, președintele Trump reclamase că – așa cum e gândită alianța acum, cu articolul 5 care prevede că dacă o țară membră e atacată, toate celalalte îi sar în ajutor – există riscul să se declanșeze un al treilea război mondial, chiar și dacă Muntenegru, tot o țară balcanică mică (sub 700.000 de locuitori), reclamă că e atacată. Muntenegru a intrat anul trecut în NATO, fiind cel mai nou stat membru al alianței.

Pentru cine crede că e doar fanfaronadă electorală, există un curent de gândire care pledează pentru o redimensionare mai realistă a politicii externe a SUA. Un articol din The National Interest, publicație care exemplifică acest curent, subliniază că numai șapte țări membre îndeplinesc acum obiectivul contribuției la NATO de 2% din PIB – Marea Britanie, Polonia, Letonia, Estonia, România și Grecia – și că însuși secretarul general Jens Stoltenberg a recunoscut că, nici pentru 2024, nu se prevede ca toate țările să-și plătească partea, ci doar 15 din cei 29 de aliați. Printre ei nici nu se numără Germania, deși Trump i-ar fi spus Angelei Merkel la summitul din vară că „îi datorează 1.000 de miliarde de dolari”. Publicația susține că a venit însă momentul ca Europa „să nu se mai ascundă după fustele militare ale SUA” și să se comporte ca un partener egal, pentru că acum UE e o putere mondială, nu mai e grupul de țări slăbite de război care căutau protecție americană, ca în 1949.

Aceeași e și ideea „Manifestului lui Traian” (după numele împăratului care a retras legiunile romane din Dacia și Mesopotamia), o schiță stranie de strategie publicată în urmă cu câteva săptămâni în ziarul conservator The Washington Times de niște analiști și jurnaliști care pledează pentru oprirea politicilor care riscă declanșarea unor conflicte în Orientul Mijlociu sau în Europa de Est, respectiv cu Iranul, China sau Rusia. Între altele, autorii consideră că SUA ar trebui să nu susțină extinderea NATO și să fie atente la „pericolul ca nu cumva unii aliați, în special cei mici sau statele cliente, să urmărească atragerea deliberată a SUA în confruntări catastrofale, așa cum Serbia – și Franța – au atras Rusia în Primul Război Mondial în 1914”. Pare o variațiune pe tema declarației lui Trump despre Muntenegru, după cum pare o ilustrare a influenței pe care Rusia tot încearcă s-o capete asupra administrației Trump. Cert e că astfel de idei au apărut și ar putea câștiga teren în politica externă a SUA.

Numai că de aici încolo, încep nuanțele. Referirea lui Trump la Muntenegru a fost îndelung mediatizată în presa occidentală drept expresie a disprețului lui Trump față de aliații europeni și față de principiul solidarității din NATO. Întrebat însă de Politico ce părere are despre comentariul lui Trump, ministrul muntenegrean de externe Srdjan Darmanovic a făcut zilele trecute o declarație cât se poate de împăciuitoare, spunând pur și simplu că SUA vor rămâne angajate în Balcani în continuare. „Eu susțin foarte mult acțiunea Europei prin soft power, dar uneori e de neînlocuit acțiunea SUA prin hard power, așa cum a dovedit-o clar criza din anii ”90″, a spus ministrul.

Ce afirmă el ar rima, într-un scenariu fericit, cu recentele considerații ale diplomatului american Henry Kissinger din Financial Times, cum că dacă Europa va continua să se manifeste în principal prin „soft power” (cooperare obținută nu prin coerciție, ci prin forța persuasiunii – diplomație, relații culturale) va risca „să devină un apendice al Eurasiei”, adică să dea ocazia Chinei și Rusiei să-și extindă hegemonia în această parte a lumii. Am spus scenariu fericit, pentru că Europa chiar încearcă să depășească acest mod de manifestare. În recentul discurs despre starea UE, președintele Jean-Claude Juncker a precizat că pentru exercițiul bugetar 2021-2017, Comisia Europeană a propus un buget al apărării de 20 mld. euro, în creștere cu 992% față de exercițiul bugetar actual, o creștere uriașă dacă ne uităm că fondurile pentru politica de coeziune, de exemplu, au scăzut cu 6% și chiar cele pentru politica externă a UE (în esență, pentru „soft power”) au crescut doar cu 22%.

Într-un scenariu mai puțin fericit, declarația lui Darmanovic ar rima însă cu ceea ce a făcut deja Polonia, invitând recent SUA să-și înființeze pe teritoriul ei o bază militară permanentă, care pe deasupra să se numească eventual și Fort Trump, parcă special spre a arăta astfel că e vorba doar de relația între SUA și Polonia, nu de o acțiune sub egida NATO. Președintele polonez Andrzej Duda a stabilit astfel un precedent, nu doar fiindcă n-a înștiințat dinainte UE și NATO de inițiativa lui, dar și pentru că a răspuns cu aceeași monedă abordării comerciale de către Trump a participării SUA la securitatea Europei: Duda „ne-a oferit mult peste 2 miliarde de dolari ca să facem asta”, a spus președintele american, explicând de ce e interesat de ofertă.

Ulterior, în discursul său de la ONU, Donald Trump avea să menționeze Polonia printre cele doar patru țări pe care le-a lăudat pentru că „își urmează propria lor viziune și își construiesc propriul lor viitor”, în contrast cu „ideologia globalismului” și în acord cu „doctrina patriotismului”. Cele patru țări date de Trump ca exemplu au fost India, Arabia Saudită, Israelul și Polonia, aceasta din urmă pentru că are „un popor măreț care își apără cu fermitate independența, securitatea și suveranitatea”. Cercurile conservatoare și suveraniste din Europa de Est, inclusiv de la noi, s-au delectat cu discursul lui Trump, pentru că au văzut în el confirmarea mult așteptată că roata istoriei se întoarce și că SUA acum încurajează evoluțiile pe cont propriu ale țărilor din zonă, în loc să promoveze subordonarea față de Bruxelles și Berlin.

Mișcarea Poloniei e lesne explicabilă: încolțit de UE, care îi impune sancțiuni pentru nerespectarea statului de drept, guvernul de la Varșovia caută apărare la Trump, știind că acesta e mai interesat să capete din partea Europei bani și dovezi de simpatie pentru el personal decât de ideile UE despre statul de drept. Precedentul creat de Polonia e însă periculos pentru UE și NATO, pentru că orice altă țară care se simte dintr-un motiv sau altul oprimată de politicile UE sau tentată să șantajeze un pic Bruxellesul pentru a-și atinge obiective de politică internă ar putea apela la aceeași pârghie, chemarea în ajutor a SUA în diverse forme (poate baze militare, poate cumpărare preferențială de armament) contra cost și fără a ține cont de efectele care ar rezulta pentru UE și NATO. În cazul Poloniei, o bază militară permanentă a SUA ar înrăutăți și mai mult relația cu Rusia și ar lovi în concepția că politica UE și a NATO în domeniul apărării trebuie să fie unitară, bazată pe coordonarea între membri.

Deocamdată, toate riscurile de mai sus sunt într-un stadiu incipient, așa cum și Fort Trump e încă în stadiul de idee. Nu doar că SUA nu dezaprobă extinderea NATO, cum cereau autorii „Manifestului” izolaționist: vicepreședintele Mike Pence, când a vizitat Macedonia înainte de referendum, a transmis din partea lui Donald Trump mesajul că SUA „susțin aspirațiile țării de integrare euroatlantică” și încurajează guvernul de la Skopje „să continue reformele care vor accelera drumul țării în această direcție”. Nu înseamnă însă că riscurile respective nu sunt reale: cu cât le cunoaștem și le așezăm mai bine în context, cu atât mai bine o să înțelegem ce miză au o mulțime de știri din jurul nostru care aparent n-au nicio legătură cu România.