La un an de la naufragiul Costa Concordia, amintirile sunt încă vii. „Am în continuare frică de orice. Un plonjon într-o piscină, mirosul de iod, un strigăt de copil…”

Energică și vorbind cu voce tare, președinta Colectivului naufragiaților francezi de pe Concordia (360 de membri) își prezintă istorisirea. Înainte de dramă, a mai avut una. Cea a morții fratelui, a cărui absență a dorit să o depășească în familie, dar departe de periferia orașului Bordeaux (sud-vest), unde trăiește în această perioadă dificilă.

Seara devreme, „sora mea mai mică dormea” în cabina sa de la Puntea 8, își amintește femeia în vârstă de 42 de ani. Împreună cu părinții săi, atunci având vârste de 65 și 75 de ani, asista la un spectacol de magie în sala de spectacole a navei.

Brusc, pe la ora locală 21.45 (22.45, ora României), simte „un impact” ca un „cutremur”. „Se striga peste tot”, relatează ea. Luminile se sting, se aprind din nou, în timp ce pe scenă Anne vedea „capul magicianului” livid, care era „cenușiu, un cenușiu pe care nu l-am mai cunoscut”, povestește ea.

„Toată lumea alerga. Țipa peste tot”, spune ea. A urcat cele cinci etaje ca să o găsească pe sora sa. Iluminatul lipsea, exceptând luminile de urgență de pe coridoare. În cabină, Anne ilumina cu telefonul mobil.

Împreună cu rudele sale, rămâne pe Puntea 8 „trei sferturi de oră, o oră”, spune ea. Își amintește că a observat, „în apropierea” navei, „o faleză” și un „cormoran”. Nava se scufunda. „Le-am spus părinților mei să își ia vestele de salvare și am coborât la Puntea 4. Acolo, panica…”, relatează ea. Nava era foarte „înclinată”, „exista o mulțime de oameni”, precizează ea.

„Am în continuare frică de orice”

Familia Decré a reușit să se îmbarce pe o șalupă. „«Părinții mei erau în vârstă» și echipajul i-a luat în cele din urmă. Tatăl meu a fost cel care a spus că mai avea două fiice”, explică ea. Mulțumită lui am reușit să urc împreună cu sora mea. Mama mea, foarte slăbită de pierderea recentă a fiului, „nu se gândea decât să sară. Mi-am spus că în cazul în care va sări, va muri”, își mai amintește ea.

Odată ajunși în șalupă, le-a luat o jumătate de oră să ajungă pe insula toscană Giglio.

Nava transporta 4.229 de persoane, între care peste 3.200 de pasageri. Treizeci și două de persoane au murit în timpul naufragiului, între care șase francezi.

Anne Decré nu își ascunde sentimentul de „vină” că s-a urcat în barca de salvare, în timp ce „sute de pasageri” au rămas „pe navă”. „Dacă eu nu ieșeam, îmi omoram părinții. Nu își pot pierde doi copii”, se justifică ea.

Duminică, ceremonii de comemorare vor fi organizate pe insula Giglio, la un după catastrofă. Costa nu le-a recomandat supraviețuitorilor tragediei să se prezinte la ceremonii, pretextând că ceremoniile trebuie să fie rezervate familiilor persoanelor decedate, fapt ce a trezit mânia președintei Colectivului naufragiaților francezi.

Ea va fi acolo duminică. Ce așteptări are de la această zi? „Ne vom regăsi (…) vom face schimb de amintiri de pe această insulă, din acea noapte” suspină ea, care, imediat cum a ajuns pe insulă, a început să-i adune pe supraviețuitorii francezi.

La un an după naufragiu, rănile încă nu s-au vindecat. În calitate de președintă a Colectivului, Anne este bine poziționată încât să fie la curent cu problemele supraviețuitorilor francezi, unii divorțând, ații devenind anxiolitici sau având vieți profesionale instabile.

Anxietatea este omniprezentă. „Am în continuare frică de orice. Un plonjon într-o piscină, mirosul de iod, un strigăt de copil…”, mărturisește ea.