Mizele crizei din Coreea de Nord. Ce au SUA, Rusia și China de câștigat și de pierdut
Pentru a înțelege mai bine, dincolo de schimbul de replici războinice și simpliste între Trump și regimul lui Kim Jong-un, care sunt mizele crizei din Peninsula coreeană, analistul american George Friedman trece în revistă care sunt interesele și pozițiile fiecărei puteri implicate în această regiune.
Coreea de Nord
Principalul obiectiv al acestei țări este supraviețuirea regimului său, iar restul obiectivelor se învârtesc în jurul acestui centru. Regimul de la Pyongyang se privește ca fiind singur într-o lume dominată de puteri adverse, după ce în istorie a fost dezamăgit de parteneri precum URSS. Astfel, deși în prezent se bazează pe China pentru comerț și acces la valută, nu are îndoieli că Beijingul îi va întoarce spatele dacă ocazia se va ivi, arată Friedman.
Pentru nord-coreeni, războiul cu sudul nu s-a sfârșit oficial. Nu există un tratat de pace, ci doar un armistițiu. De la bun început, Pyongyang a dorit unificarea Peninsulei coreene sub un regim nord-coreean, iar pentru asta a urmărit eliminarea forțelor SUA din peninsulă. Programul nuclear este mijlocul prin care ar putea face acest lucru, folosindu-l ca monedă de schimb – oprirea programului în schimbul plecării militarilor americani din Coreea de Sud.
Obiectivul unificării coreene este văzut însă ca o amenințare de către China, care nu vrea să fie încercuită de puteri care se pot coaliza pentru a o amenința. Deși influența Chinei asupra Coreei de Nord este supraevaluată în mass media, Beijingul preferă să aibă un vecin mai slab și mai dependent, decât unul mai mare și mai puternic.
Coreea de Sud
Faptul că sunt cei mai apropiați de nord-coreeni le dă sud-coreenilor o perspectivă cu totul diferită față de programul nuclear, în comparație cu a celorlalte puteri. Coreea de Sud a trăit sub amenințarea distrugerii de către Nord de multă vreme, însă nu din cauza programului nuclear. Armata Pyongyangului are o artilerie masivă, amplasată lângă o zonă în care trăiește aproximativ jumătate din populația Sudului. Astfel spus, stoparea programului nuclear al Nordului nu înseamnă că distrugerea Sudului este eliminată.
Astfel, principalul obiectiv pentru Seul este protejarea Seulului. Coreea de Sud este o țară bogată și nu poate menține standardul ridicat de viață al cetățenilor ei în fața unui baraj de artilerie dinspre Nord, ceea ce este foarte probabil să se întâmple dacă SUA atacă Coreea de Nord. Un studiu din 2012 al Institutului Nautilus arată că, dacă regimul de la Pyongyang ar alege să tragă cu artileria asupra centrelor de populație din Sud, nu asupra instalațiilor militare rivale, ar provoca 65.000 de victime doar în prima zi de război, arată analiza lui Friedman.
Comerțul este o altă sursă de bunăstare a Coreei de Sud, iar China este principala țintă de export a Sudului, iar exporturile adunând cam 40% din PIB. Astfel, dilema Coreei de Sud este că se bazează pe SUA pentru securitate, iar pe China pentru prosperitate. Dacă SUA ar decide să încerce să împingă Coreea de Sud să pedepsească China în domeniul comerțului, în cazul în care ar considera că Beijingul nu atenuează programul nuclear nord-coreean în mod intenționat, Coreea de Sud ar avea probleme să facă acest lucru, pentru că ar acționa împotriva propriilor interese economice.
Un al doilea obiectiv al Sudului este unificarea Peninsulei, pentru a elimina arsenalul nuclear nord-coreean și a-și rezolva astfel problema de securitate. Unificarea ar trebui să fie un proces încet și atent gestionat, pentru că dacă s-ar petrece rapid, Seul s-ar chinui să împace două sisteme politice total diferite și să integreze migranții. Totuși, unificarea este un joc de sumă zero: îi este de folos Sudului doar dacă Seulul este la putere și dacă SUA rămân în Peninsulă, pentru a descuraja agresiunea nord-coreeană. De partea cealaltă, nord-coreenii vor ei să controleze unificarea și nu pot face asta cu armata SUA în Peninsulă. Deci, la un moment dat cineva va trebui să cedeze, consideră analistul american.
China
Istoria Chinei cu Coreea de Nord este complicată și, deși a dominat mereu relația, Beijingul nu a reușit niciodată să domine sau să absoarbă peninsula, de-a lungul istoriei. Astfel, cele două Corei au un spirit de independență față de China, deși civilizația chineză le-a marcat.
Frontiera dintre China și Coreea este muntoasă și greu de traversat, dar cu toate acestea este singura direcție din care China este amenințată în cazul unei invazii terestre. Regiunea deșertic-muntoasă Xinjiang, munții Himalaya și junglele din sud protejează China de potențiali inamici, însă o peninsulă coreeană unificată și ostilă ar fi o amenințare semnificativă.
Astfel, primul imperativ al Chinei în raport cu Coreea este să mențină Peninsula divizată, arată Friedman. Al doilea obiectiv este să își mențină stabilitatea pe plan intern. De-a lungul istoriei, China a trecut prin perioade de control puternic la nivel central și de control regional, marcat de lupte politice interne. Acum, țara este stabilă, cu un înalt grad de control central, însă amenințări economice ar putea duce la instabilități sociale. Aceasta este o explicație pentru faptul că China nu vrea să absoarbă Peninsula Coreeană. Beijingul nu vrea să își adauge și mai mult teritoriu și încă 75 de milioane de locuitori la ceea ce are deja. O altă problemă este migrația, iar dacă izbucnește un război, există posibilitatea ca mulți coreeni să treacă fluviul Yalu în China, lucru pe care Beijingul nu și-l dorește.
Al treilea obiectiv chinez în regiune este să își mențină legăturile comerciale globale. China și-a clădit economia pe exporturi ieftine și se bazează pe Coreea de Sud, Japonia și SUA ca pe cei mai importanți parteneri comerciali. Aceste trei țări sunt și cei mai importanți inamici ai Coreei de Nord. Astfel, China nu își poate permite să înceteze comerțul cu aceste țări și nici să își trădeze interesele strategice în Coreea de Nord, deci nu poate prioritiza într-o direcție fără să strice cealaltă direcție.
Al patrulea obiectiv al Chinei este să țină departe puterile străine de Peninsula Coreeană, obiectiv pe care Beijingul nu și-l poate atinge deocamdată. Trupele americane se află în Coreea de Sud din 1950 și nu dau semne că pleacă. Astfel, China nu poate decât să își folosească avantajul economic pentru a forța Coreea de Sud să își diminueze relația cu SUA. Pentru Seul, este mai ușor să mențină SUA implicate, decât este pentru China să facă SUA să plece.
Dacă nu își poate atinge acest obiectiv asta nu înseamnă că Beijingul nu încearcă să găsească metode să submineze SUA în regiune, iar criza din Coreea de Nord îi poate oferi o fereastră de oportunitate.
Statele Unite ale Americii
SUA sunt cele care vor determina soarta Peninsulei Coreene, iar Washingtonul are trei imperative în acest sens, arată analiza lui Friedman.
Primul este să prevină proliferarea armelor nucleare. Este un obiectiv strategic, nu unul moral. SUA sunt protejate de oceane la Est și la Vest și de puteri prietene la Nord și la Sud. În afară de traversarea oceanelor, care sunt dominate de marina cea mai puternică din lume, și de invadarea Canadei sau Mexicului, adversarii Americii o pot amenința doar cu arme nucleare.
SUA nu își pot mereu atinge acest prim obiectiv. Țări mari și puternice precum Pakistan, Israel sau China și-au dezvoltat programe de armament nuclear fără ca SUA să poată opri asta. Dar Coreea de Nord este mai mică, mai slabă și mai impredictibilă decât alte puteri nucleare, iar Japonia și Coreea de Sud ar putea începe și ele să își dezvolte arsenal nuclear, de teama vecinului de la nord. O cursă a înarmării nucleare nu este de dorit în regiune.
Un al doilea aspect important este balanța de putere din Asia. SUA vrea să domine oceanele lumii, iar susținerea unor națiuni în detrimentul altora și folosirea uneia împotriva alteia este metoda preferată a americanilor de a-și asigura puterea maritimă. Astfel, problema Coreei de Nord este și despre controlarea puterii Chinei în Peninsula Coreeană, pentru că istoria a arătat că atunci când China este puternică, are tendința să treacă fluviul Yalu și să intre în Peninsulă. Coreea de Sud este un aliat important al SUA în acest sens. Alianța lor împiedică China și Coreea de Nord să domine Peninsula. Astfel, chiar și dacă Pyongyangul nu ar dezvolta arme nucleare, SUA tot ar ține partea Coreei de Sud.
Al treilea obiectiv american este acela ca SUA să își onoreze angajamentele de securitate făcute cu aliații săi din Asia. Unul dintre motivele pentru care SUA s-au implicat în războaiele din Vietnam sau din Coreea a fost să dovedească aliaților săi că se pot baza pe garanțiile sale de securitate. Ascensiunea Chinei și reacțiile celor amenințați de ea au pus la încercare aceste angajamente ale SUA. De exemplu, Filipine, un aliat fidel al SUA și un jucător-cheie în disputa din Marea Chinei de Sud, este curtat de China. Iar Beijingul are un oarecare succes, pentru că SUA au refuzat să apere pretențiile filipineze de suveranitate față de China, în 2012.
Dacă SUA își permit să nu reușească să protejeze o mică insulă în Marea Chinei, nu își permit să lase un aliat major cum e Coreea de Sud să fie distrus. Dacă Japonia și Coreea de Sud ajung însă la concluzia că tot ce va face SUA va fi să își scoată la paradă portavioanele, există riscul să ajungă la concluzia că le e mai bine cu China. Sau măcar nu vor mai juca în interesul Washingtonului, fără să ridice întrebări.
Astfel, SUA se află într-o poziție dificilă, în care nu dorește să fie, dar din care nu se poate retrage. Trebuie să confrunte programul nuclear nord-coreean, să controleze expansiunea influenței chineze și să arate aliaților săi că îi va proteja.
Japonia
Și Japonia are trei obiective în regiunea coreeană, arată George Friedman. Primul este denuclearizarea. Cu fiecare rachetă nord-coreeană care cade în marginea zonei economice exclusive de 200 de mile a Japoniei sau care trece peste pământul Japoniei, vulnerabilitatea zonelor intens populate devine tot mai acută.
Al doilea – Japonia se află în timpul reconstruirii capabilităților sale militare ofensive, după mai bine de 50 de ani de izolare auto-impusă. Fără să se poată apăra în totalitate singură, Japonia nu poate permite crizei din Coreea de Nord să îi amenințe poziția sub umbrela de securitate a SUA, din Pacificul de Vest. În prezent, pentru că nu are posibilitatea să se apere singură de un atac nuclear, Japonia trebuie să se bazeze pe apărarea oferită de SUA.
Al treilea – privind pe termen lung la o Chină în ascensiune, Japonia vrea să prevină ca o Peninsulă Coreeană reunificată să intre ferm pe orbita Chinei. Japonia are de câștigat de pe urma unei Peninsule Coreene divizate, dar ar avea de câștigat și de pe urma unificării ei, atât timp cât ea rămâne fidelă alianței cu SUA, astfel ținând în șah China.
Deocamdată, Japonia nu poate decât să spere că SUA va modela evenimentele din regiune și în numele său, arată Friedman.
Rusia
Deși criza coreeană este departe de a-i ține treji noaptea pe ruși, ea prezintă oportunități și provocări pentru Moscova. Și aici obiectivele sunt împărțite în trei: întărirea imaginii de putere globală, menținerea SUA implicată în cât mai multe zone posibil și prevenirea proliferării nucleare.
Rusia a reușit rareori în istorie să domine Coreea, chiar dacă Stalin a pus umărul la formarea Republicii Democrate Populare Coreene în 1945 și a negociat granițele, aprobând apoi invazia Sudului în 1950. În doar 10 ani, „părintele” coreean Kim Il Sung a eliminat rivalii cu legături la Moscova, iar după ce Rusia și China s-au îndepărtat în 1960, Coreea de Nord a reușit să își joace interesele cu fiecare dintre cei doi vecini.
În contextul actual, Rusia nu poate modela evenimentele din Peninsula Coreeană, însă asta nu înseamnă că nu caută un loc la masa negocierilor, pentru a-și consolida imaginea de putere globală.