MORȚII FĂRĂ HASHTAG. „De ce 16 morți în Franța „contează” mai mult decât 2.000 de morți în Nigeria?”

Imaginile dramatice din ultima perioadă cu bărcile din Mediterană pline de imigranți africani care încearcă să ajungă pe țărmul european au avut parte o meditatizare intensă nu doar în presa de pe continent, ci în toată lumea. Odată cu tragedia din 19 aprilie, în care aproape 1.000 de oameni care au plecat din Libia au murit când barca lor s-a scufundat, o discuție despre fenomenul migrației nu a mai putut fi evitată. Totuși, aceasta este doar discuția despre efecte. Cauzele, în schimb, adică motivele care îi fac pe acești oameni să plece din Africa în aceste condiții, sunt în continuare ignorate, spune, într-un interviu pentru gândul, Prabha Sankaranarayan, președinta Mediators Beyond Borders, o organizație internațională a mediatorilor din zone de conflict, care are multiple proiecte în Africa și cunoaște foarte bine situația de la fața locului.

Mai există, însă, încă o dezbatere, pe care un șir de tragedii care au avut loc în acest an în Africa ne-a obligat să o avem: de ce moartea unor oameni diferă în greutate în Europa față de Africa? De ce masacrul din 3 ianuarie din Baga și Baran Baga (Nigeria), în care peste 2.000 de oameni au fost uciși de Boko Haram, nu și-a găsit locul în presa internațională și în discursurile politicienilor decât după ce lumea a încetat să mai plângă morții de la Charlie Hebdo și magazinul evreiesc din Paris? Cum explicăm că, în acest caz, 16 morți au cântărit mai mult decât 2.000?

gândul a încercat, și după Baran Baga, și după masacrul de acum o lună din Kenya, de la Universitatea din Garissa, soldat cu aproape 150 de morți, să aducă această discuție în fața cititorului român. De această dată, vă propunem aceeași discuție, însă din sens opus, cu unele din impresiile oamenilor care se simt, uneori, mai mici în viață și în moarte decât alții de pe alt continent. Prabha Sankaranarayan, președinta Organizației Internaționale Mediators Beyond Borders, a venit recent la București, unde MBB a organizat cea de-a 7-a ediție a Congresului Anual de Pace. Cu această ocazie, Sankaranarayan a vorbit, într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului gândul, despre acoperirea meditatică disproporționată a tragediilor din Africa față de cele din alte părți ale lumii, Totodată, Sankaranarayan, care are o experiență foarte bogată în zone de conflict nu doar din Africa, ci și de pe alte continente, a vorbit și despre poveștile din spatele titlurilor pe care noi, jurnaliștii, ajungem să le dăm când scriem sau transmitem un articol despre Africa.

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

„De ce tot arătăm aceste imagini? Exact asta vor ei”

„Poveștile adevărate nu sunt poate la fel de atrăgătoare pentru presă, pentru că sunt poveștile unor oameni care lucrează în afara titlurilor”, spune ea. „Speranța mea este că îi vom prezenta și pe ei”. Și ne dă un exemplu: Pastorul James (Wuye, n.red.) și imamul (Muhammed, n.red.) Ashafa sunt doi oameni care au venit aici, la București. Povestea lor, dacă oamenii ar vrea să o asculte, este a doi oameni care au luptat unul împotriva altuia. Aceasta este povestea lor. Erau în tabere diferite, creștinii și musulmanii. Ce au făcut ei în ultimii 15-20 de ani a fost să își spună povestea pentru a arăta că e posibil. Au lucrat cu oamenii afectați de Boko Haram și au făcut exact tipul de activități de contracarare pe care oamenii trebuie să le vadă tot mai des. Cât de des îi vedeți pe pastor și pe imam în titlurile de ziar? Dar pe Boko Haram îi vedem mereu în titluri”.

Problema „titlurilor” este o sintagmă generică ce se referă, de fapt, la întreaga acoperire mediatică a atacurilor unor grupări precum Boko Haram, al-Shabab, al-Qaida sau Statul Islamic. Felul în care se relatează în acest moment aceste subiecte este periculos, spune Sankaranarayan, în primul rând pentru că nu există o atenție îndreptată constant către aceste subiecte și, în al doilea rând, pentru că atunci când avem tragedii precum cea din Baran Baga (Nigeria) sau cea din Garissa (Kenya), ele sunt prezentate uneori într-o manieră periculoasă.

„Există un prejudiciu produs de aceste imagini, pentru că devenim imuni. De ce ne facem asta?”, spune experta. „De ce tot arătăm aceste imagini? Exact asta vor ei. Aceasta este atenția pe care și-o doresc. Pe măsură ce le arătăm aceste imagini, le oferim publicitatea pe care și-o doresc”.

„Au murit atâția oameni în Franța și 40 de țări și-au exprimat solidaritatea. În aceeași lună, atâția oameni au murit în Nigeria – nu s-a întâmplat nimic”

Amnesty International și UNICEF estimează că Boko Haram este responsabilă de răpirea a mai bine de 2.000 de fete și femei. Numai în Nigeria, aproape 800.000 de copii au fost dislocați din cauza acestei grupări. Când primele 200 de fete au fost răpite din Chibok, a existat o reacție de condamnare la nivel mondial, însoțită și de celebrul hashtag cu „dați-ne fetele înapoi”. Pe urmă, după cum s-a mai întâmplat, s-a lăsat tăcerea. Alte 1.800 de femei au fost răpite. Abia zilele trecute a venit o veste foarte bună din Nigeria: 293 de femei și fete – nu cele din Chibok – au fost salvate.

„Este interesant și ce atrage atenția și ce nu atrage atenția”, spune președinta MBB. „Unii dintre prietenii și colegii mei care lucrează în regiune îmi spun ‘ajută-mă să înțeleg: au murit atâția oameni în Franța și 40 de țări și-au exprimat solidaritatea. În aceeași lună, atâția oameni au murit în Nigeria – nu s-a întâmplat nimic”. Nu pot decât să remarc această diferență și să spun că nu o putem ignora. Când oamenii simt că nu au o voce, când încearcă să spună ce nevoi au, dar nu sunt auziți, acestea sunt condițiile care creează conflictul și violențele pe care le vedem mai târziu. Sunt multe modalități în care putem vorbi despre motivele pentru care am acordat atât de mult timp și atenție Franței. Ceea ce ne duce înapoi la întrebarea ta: dacă este departe și nu pare că ne afectează, este mai ușor să ignorăm problema? Este chipul durerii diferit în Nigeria, în Thailanda, în Ecuador sau în Timor față de chipul durerii în Franța, în Paris, în Bruxelles și în Belfast?„

„Simt că, într-un fel, viețile lor nu contează la fel de mult, că experiențele lor nu au același impact”

Și este diferit?, insistăm. „Trebuie să fie!”, exclamă ea, după care încearcă o explicație: „Pentru că presa nu răspunde la fel. Oamenii cred asta, oamenii se uită la asta și imaginile sau poveștile care sunt transmise le spun oamenilor care trăiesc în acele țări, ale căror voci și povești nu se fac auzite că sunt, probabil, mai puțin importanți, că poate durerea lor nu e la fel de profundă. Mi-aș dori să ne punem o oglindă în față și să ne întrebăm ce transmitem atunci când suntem atenți la anumite lucruri în detrimentul altora. E o întrebare pe care o las deschisă, pentru că, dacă m-aș gândi doar la asta, mi-aș pierde speranța. Și nu sunt fără speranță, pentru că, la fel ca toți oamenii care s-au strâns azi aici, care încheagă comunități și se confruntă cu moștenirea unui trecut cu divizări profunde, rămânem angrenați în aceste comunități timp de 5,10, 15, 20 de ani. Aici e diferența”.

Dat fiind că își petrece mult timp în aceste comunități africane, ce spun ei despre cum se raportează comunitatea internațională la durerea lor? Se simt abandonați, jigniți? „Toate aceste lucruri la un loc”, răspunde Prabha Sankaranarayan.

„Simt că, într-un fel, viețile lor nu contează la fel de mult, că experiențele lor nu au același impact”, ne povestește.

Și felul în care se răspunde după aceste tragedii este o problemă: „Uneori, există un răspuns aproape schizofrenic. Pe de-o parte, se răspunde cu violență. Pe de altă parte, există ajutorul acordat acestor comunități. Am prieteni care lucrează cu victimele tuturor acestor conflicte. Lucreză cu familiile afectate de aceste tragedii. Există, în multe feluri, un răspuns extraordinar de generos, dar nu este de ajuns. Nu este de ajuns. Fără dar și poate, nu este suficient să fim atenți la ce se întâmplă aici pentru perioade atât de scurte de timp”.

Mai există ceva care nu e suficient: iluzia noastră că, dacă întărim securitatea în jurul comunităților noastre, problema care s-a născut la mii de kilometri depărtare și s-a extins va fi ținută sub control.

„Care este primul lucru cu care răspundem în fața unor acte de violență precum cele de care vorbim? Este un răspuns de securitate. Să creștem măsurile de securitate, să ne simțim noi în siguranță. Cu toate că sunt de părere că siguranța este importantă, dacă ne concentrăm doar pe securitatea din Paris, din Bruxelles, dacă răspunsul nostru vizează doar securitatea, nu facem decât să ridicăm niște ziduri între comunități. Un răspuns la nivel de securitate nu înseamnă siguranță. Dacă vom construi numai ziduri și vom avea mai mulți polițiști, nu este de ajuns. Trebuie să lucrăm la nivel de comunitate”. Un astfel de efort a existat în Grecia, spre exemplu, unde un grup de mediatori a început să lucreze, acum doi ani, cu populația de imigranți și refugiați, cu reprezentanții acestor comunități din Grecia. „Ideea era că dacă nu învățăm comunitățile să poarte dialoguri pentru a-și rezolva problemele, violența se intensifică. Izolarea, diviziunile se accentuează. Iar asta duce la o intensificare a violențelor”, explică Prabha Sankaranarayan.

Ceea ce în Grecia a început cu un mic grup de mediatori și comunități diferite de refugiați s-a transformat într-o organizație care întreține un dialog de-a lungul mai multe comunități. „Securitatea e importantă, dar dacă ne limităm doar la asta, repetăm ceea ce am făcut în Libia, ne oprim înainte de a ne uita la cauze. Iar asta durează și trebuie să ne angajăm să investim acest timp”. Felul în care s-au schimbat populațiile țărilor pe fondul fluxului migrator nu ne mai permite să nu investim acest timp, spune experta intervievată de gândul.

Dincolo de subiectul discursului mediatic despre aceste tragedii și a ceea ce am numit generic „morții fără hashtag”, gândul a mai abordat în interviul cu Prabha Sankaranarayan alte două teme mari. Am pornit de la criza fără precedent de pe Marea Mediterană, în care peste 1.700 de imigranți africani au murit de la începutul anului, un bilanț de 30 de ori mai mare decât cel din aceeași perioadă din 2014. Am plecat de la efecte și am mers spre cauze, cu ajutorul deceniilor de experiență pe care Sankaranarayan le are în zonele de conflict din Africa. De asemenea, pentru că tocmai se întorsese din Kenya la momentul masacrului al-Shabab de la Universitatea din Garissa, și pentru că printre victime se numără și copiii unor cunoscți de-ai săi, am discutat cu președinta MBB și despre cum se vede la fața locului impactul unor grupări teroriste precum al-Shabab și Boko Haram.

Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis