NOUA EUROPĂ MEDIEVALĂ. Bătrânul continent face calea înapoi de la UE la imperii sau confederații

Orice hartă a Europei din perioada medievală sau de la începutul epocii moderne, înaintea Revoluției Industriale, este de o incoerență amețitoare și demonstrează că lumea era atunci fracturată în mod radical. De fapt, evenimentele care au marcat continentul european în ultimii ani conduc chiar la regresul spre o astfel de organizare extrem de restrictivă, scrie Robert Kaplan în Wall Street Journal.

„Deceniile marcate de pace și prosperitate, din anii 1950 și până la debutul crizei economice din 2009, reflectau contururile politice și economice ale continentului într-o manieră extrem de simplă. În timpul Războiului Rece s-au coagulat două structuri clare de alianță care, mai târziu, au fost urmate de iluzia postbelică a unei Europe unite, în care toate statele să se ghideze după aceleași principii și să valideze o monedă unică”, arată Kaplan.

În ultimii ani, Europa a primit, însă, o lovitură după cealaltă, atât de la state membre, cât și din exterior, iar istoria pare să se repete. Timpul a început să se scurgă invers, înapoi spre o complexitate administrativă care, paradoxal, e menită mai degrabă să destabilizeze, iar ultima jumătate de secol pare să fi fost doar un răgaz pentru ca astăzi să izbucnească din nou conflictele latente, iar europenii să se întoarcă la starea de panică generală.

Din perspectivă americană, această nouă realitate este doar o modificare de curent. Uniunea Europeană, cel mai mare rival economic al americanilor, rămâne încă un bun valoros și un aliat. În același timp însă este și o problemă profundă. Împărțirea teritorială a Europei și faptul că țările bătrânului continent nu au constituit întotdeauna o structură compactă au fost întotdeauna evidente, mai ales o dată cu încercările Uniunii de a-și extinde granițele și acoperirea practică.

Distincția era clară: erau țări care făceau parte din spațiul comunitar și țări situate clar în afara lui, state care se aflau în zona Schengen de liberă circulație și state în care nu se putea circula fără restricții, mai apoi cele care erau capabile să facă față provocărilor date de rigorile financiare ale zonei Euro și cele care nu aveau această posibilitate.

„Distincții geografice și de principiu au existat însă, într-un fel sau altul, dintotdeauna de-a lungul istoriei. Nucleul dur al actualei organizări a Europei moderne se apropie ca structură de Imperiul Carolingian fondat în secolul al IX-lea de Carol cel Mare. Atunci, primul împărat al Sfântului Imperiu Roman a ajuns să guverneze teritorii din zona Mării Nordului până la Țările de Jos și având extindere și către mari orașe precum Frankfurt, Paris sau Milano. În afara acestei organizări rămâneau ‘surorile vitrege” ale Europei, țări care se întindeau în lungul Mării Mediterane, din Peninsula Iberică până în sudul Italiei, dar și regiunea balcanică vitregită de istorie și tributară tradițiilor otomane și bizantine”, scrie Kaplan.

În deceniile care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, această diviziune clară a fost suprimată, mai ales pentru că ambițiile de izolare ale Europei s-au concentrat spre granițele continentale: separarea de regiunea Africii de Nord și a Eurasiei, care, în decursul istoriei, au jucat un rol extrem de important în conturarea frontierelor de la periferia continentului.

Realitatea nu mai poate, însă, să suporte astăzi această izolare pe care Europa vrea să o cultive, iar acest lucru este din ce în ce mai vizibil, o dată cu exprimarea unor atitudini diferite ale diverselor regiuni ale continentului față de amenințările ridicate de presiunile rusești, alimentate de președintele Vladimir Putin, de valul de refugiați care vine continuu dinspre Orientul Mijlociu și de amenințarea teroristă omniprezentă atât la nivel național, cât și generalizat, la nivel de continent sau chiar mondial.

„A devenit, așadar, limpede că centralizarea impusă timp de decenii întregi de Uniunea Europeană și birocrația distantă, catalogată frecvent drept nereprezentativă, nu a dus la construirea unei Europe unite. Dimpotrivă, a declanșat pe întreg continentul o undă de șoc, căreia UE îi poate supraviețui doar dacă găsește, în cel mai scurt timp, modalitatea potrivită de a-și păstra legitimitatea în fața diversității națiunilor și a opiniilor„, argumentează Kaplan.

Separațiile geografice care asigurau siguranța Europei în anii postbelici nu mai au efectele de-atunci. În prezent, frontiera sudică a spațiului european, considerată în mod convențional ca fiind asigurată de Marea Mediterană, este decalată fizic până în zona Saharei, prin caravanele de imigranți care sosesc din Nordul Africii, prin Algeria către Libia, se luptă să traverseze Marea Mediterană pentru a ajunge, în sfârșit, pe „pământul european al făgăduinței”. Din aceeași perspectivă, și granița estică a Uniunii Europene pare din ce în ce mai laxă, mai ales că, în ultimul an, regiunea balcanică și-a reluat rolul istoric de spațiu de tranziție, transformându-se într-un coridor prin care marea masă de imigranți caută accesul spre centrul continentului.

Europa se află, deci, pusă în fața unei nefericite ironii istorice. Deceniile în care a cultivat idealurile sale în materie de drepturile omului, inclusiv dreptul celor din țările defavorizate de a căuta raiul pe bătrânul continent, au fost posibile cu ajutorul indirect al unor regimuri opresive, aflate odinioară la periferia sa. Lumea arabă a rămas închisă decenii, cu state-închisori ai căror dictatori-gardieni și-au ținut oamenii înăuntru. Saddam Hussein în Irak, familia al-Assad în Siria, Muammar Kadhafi în Libia au permis Europei această „prăjitură idealistă”.

Și mai rău pentru unitatea europeană, geografia și istoria au „conspirat” să facă unele regiuni de pe continent mai vulnerabile la valul de migranți și refugiați decât altele. După ce Germania și unele părți din Scandinavia i-au invitat călduros, țări ca Ungaria și Slovacia i-au întâmpinat cu garduri de sârmă ghimpată. Balcanii sunt afectați de anarhia din Orientul Mijlociu, iar criza economică din Grecia, o fostă provincie otomană săracă, a fost exacerbată de rolul de poartă de intrare a migranților din lumea arabă.

Rusia a creat disensiuni puternice între Paris și Varșovia, Berlin și București

Un alt rol major în destabilizarea Uniunii Europene este jucat de Rusia, care după prăbușirea blocului sovietic nu mai reprezenta în niciun caz o amenințare pentru Europa. În prezent însă, Rusia a revenit ca jucător strategic în Europa. Putin și-a consolidat controlul în țară și a creat disensiuni puternice între Paris și Varșovia, Berlin și București. Polonezii și românii din anii ’90 percepeau Rusia drept slabă și haotică, iar aderarea la NATO și UE le oferea pace și prosperitate. Orizontul strategic s-a schimbat mult în prezent – viitorul întreprinderii europene pare nesigur, iar o Rusie reînviată a anexat Crimeea, amenință estul Ucrainei și alte frontiere.

„În acest context ar putea avea loc o inversare remarcabilă a alianțelor Războiului Rece. Europa se reîmparte în jumătăți, însă de această dată Europa de Est vrea să se apropie mai mult de Statele Unite, din cauza unor temeri tot mai mari că numai NATO nu poate fi o barieră defensivă eficientă împotriva Rusiei. Concomitent, țările din Europa de Vest, îngrijorate de valul de refugiați și atacurile teroriste de acasă, caută să se apropie de Rusia, în pofida crizei din Ucraina, ca barieră în calea haosului din Siria„, mai notează Robert Kaplan în WSJ.

Putin știe că geografia și puterea brută – militară și economică – sunt în continuare punctul de plecare în afirmarea intereselor naționale. Elitele Europei, însă, au o opinie foarte diferită. După secole de băi de sânge, ele au respins puterile politice tradiționale. Pentru a menține pacea, și-au pus speranțele într-un regim de reglementare gestionat de tehnocrați post-naționali de la Bruxelles. Ele cred că divizările continentului pot fi vindecate prin statul social și moneda comună. Identități naționale modelate de secole de istorie și cultură ar urma să facă loc unui superstat european, indiferent de costul legitimării politice a UE în rândul națiunilor europene.

În Marea Britanie și în mare parte din Europa de Vest se afirmă o reacție față de expansiunea Bruxellesului, iar aceasta se exprimă puternic în politica internă. Politicile statului social, trâmbițat anterior ca un balsam pentru divizările de pe continent, au acționat ca o frână asupra economiilor naționale, iar această stagnare a alimentat naționalismul (uneori reacționar) politic și intensificarea ostilității față de refugiați.

Intermarium – între ruși și americani: România, Polonia, Bulgaria și țările baltice

Alt set de îngrijorări se manifestă în Europa Centrală și de Est. În România – o țară în care al Doilea Război Mondial s-a încheiat în 1989, odată cu căderea regimului stalinist al lui Ceaușescu -, la fel ca și în țările baltice și în alte părți ale fostului Pact de la Varșovia și fostei Uniuni Sovietice, UE continuă să reprezinte mai mult decât un bilanț. Ea reprezintă o politică ce are la bază state moderne, și nu națiuni etnice, guvernate de statul de drept și nu de arbitrar, care protejează oamenii indiferent de originile etnice sau religioase.

Regiunea care cuprinde țările baltice și Polonia, sudul României și Bulgaria și estul Caucazului constituie Marele Intermarium („între mări”, în latină, în acest caz Baltica și Marea Neagră). Conceptul de „intermarium” a fost creat de către Josef Pilsudski, un lider polonez din anii ’20 și ’30, care visa la o centură de democrații solide între Germania și Uniunea Sovietică, pentru a contracara tendințele imperiale ale amândurora.

Amenințarea, astăzi, vine doar dinspre Rusia, nu și dinspre Germania. Dominația politică a Germaniei în Europa decurge din dominația ei economică, iar puterea tinde să se mute de la Bruxelles către Berlin. Însă leadershipul german rămâne stângaci și ezitant. Dintre toate elitele europene, cele germane și-au pus speranța, începând din anii ’40 încoace, în integrarea europeană, în mare măsură ca o cale de exorcizare a demonilor trecutului.

În fața multiplicării crizelor, cancelarul german Angela Merkel a dat dovadă de abilitate politică, înregistrând eșecuri numai ocazional, ca de exemplu în cazul agresiunilor sexuale comise de Revelion de migranți arabi. Însă Merkel nu este Bismarck ori Frederick cel Mare și nici nu vrea să fie. Moștenirea nazismului și ambivalența poziției de mijloc între Occident și Rusia cântărește greu împotriva leadershipului german.

În timp ce UE continuă să se fractureze, acest vid de putere ar putea să creeze un echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman – un amestec pestriț care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt, până când s-a dizolvat în 1806.

Asta înseamnă că încă nu există alternativă la leadershipul american în Europa. Pentru Statele Unite, o Europă care continuă să se fractureze intern și să se dizolve într-o geografie fluidă în Africa de Nord și Eurasia ar constitui cel mai mare dezastru de la al Doilea Război Mondial. Succesul UE timp de multe decenii a fost un produs al puterii americane, care-și are originile în înfrângerea Germaniei naziste. În pofida imperfecțiunilor sale, UE, mai mult decât NATO, a fost o încarnare instituțională a Europei postbelice libere, unite și prospere.

Actuala administrație americană, dar și viitoarea, este necesar să pună securitatea Marelui Intermarium în centrul priorităților sale. Nu este doar o problemă de suplimentare a ajutoarelor militare, ci și de un angajament diplomatic mai robust față de fiecare dintre țările dintre Baltica și Marea Neagră. Scopul nu trebuie să fie doar rezistența în fața agresiunii lui Putin, ci menținerea coeziunii interne atât a capacităților UE, cât și ale NATO.

La nivel politic, acest lucru presupune ajutarea UE să se dezvolte într-o direcție care să aducă mai multă responsabilitate. În ceea ce privește problemele de securitate, o întoarcere americană către Europa va însemna să se renunțe la opinia contraproductivă potrivit căreia Statele Unite vor face mai mult pentru apărarea Europei doar dacă membrii NATO își vor crește bugetele apărării. Cu puține excepții, acest lucru nu se va întâmpla în contextul dificultăților economice actuale.

Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă și apatică s-au încheiat. Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puțin prin atitudini și alianțe politice. Problema actuală este dacă UE mai poate spera să înlocuiască definitiv multiculturalul Imperiu Habsburgic, care a cuprins timp de secole Europa Centrală și de Est și i-a adăpostit diversele minorități și interese.

Răspunsul va depinde nu doar de ceea ce face Europa însăși, ci și de ce vor alege Statele Unite să facă.

Geografia este o provocare, nu un destin, conchide Robert Kaplan, autorul cărții „În umbra Europei: două războaie reci și o călătorie de treizeci de ani prin România și mai departe” („In Europe”s Shadow: Two Cold Wars and a Thirty-Year Journey Through Romania and Beyond”).