Două lumi despărțite de un bulevard, aceleași două lumi legate de un pasaj subteran, o cale de acces păzită și securizată, ca mai toate zonele de tranzit din China; la capătul lor, trecutul și prezentul țării.
După ce străbați Piața Tiananmen, unde se intră în șir indian, și treci de zona de control, ajungi în fața Orașului Interzis. Pe zidul exterior, văzut dinspre Piață, tronează, mare și sobru, portretul lui Mao Tze Dun. De acolo, marele reformator pare că privește introspectiv către propriul sarcofag. Chinezii l-au cinstit cu un mausoleu-monument.
O căciulă cu urechi îmblănite, cu o stea roșie, brodată în frunte și o pereche de mănuși muncitorești ți se oferă la Poarta Păcii Celeste, intrarea în Orașul Interzis. Comerțul ambulant cu suveniruri de partid se face chiar sub ochii autorităților care par să îl încurajeze. Un grup de europeni îmbrăcați de toamnă în vântul pătrunzător al Beijingului – în Piață pare chiar mai frig – face asaltul comercianților imparabil. Dacă nu te ții tare, rămâi fără bani înainte chiar de a zări magazinele de suveniruri care sunt amplasate întotdeauna strategic. Cel puțin unul din grup nu scapă tentației și cumpără ceva, măcar o căciulă, pentru care nu te târguiești, că oricum e frig și-ți rămâne amintire.
Ca simplu turist, fără bagaje istorice și politice, te aștepți ca Orașul Interzis să fie nimic mai mult decât o altă fațetă tradițională a comunismului chinezesc.
Paradoxal, însă, comunismul a dispărut, cel puțin la nivel imagistic, însă disciplina lui se face simțită în felul de-a fi al oamenilor. Grupurile de turiști pășesc cu o pioșenie fățișă pe urmele marilor împărați ai Chinei. Stegulețele de diferite culori sunt fluturate de ghizi, astfel încât să nu te pierzi de grupul tău. Ești purtat pe aleile pavate cu piatră seculară frumos și bine întreținută printre clădirile unde, odată, frământările și intrigile imperiului făceau locul să freamete.
Ghidul îți oferă nu doar inerentele detalii istorice, ci și arhitecturale. Așa afli că Orașul Interzis este singurul din China unde acoperișurile sunt ocru, din gresie și țiglă, și pereții clădirilor vopsiți în roșu intens.
„Acestea erau insemnele împăratului și trebuiau respectate ca atare”, subliniază ghidul. Firavele fire de iarbă de pe acoperișuri îți confirmă că tot ce vezi este 100% autentic.
Curat și organizat, Orașul este o cale fără întoarcere – vizitatorii nu pot ieși pe aceeași poartă pe care au intrat. Un loc cât se poate de formal, aproape simetric și aranjat conform unei logici ierarhice, cu principalele clădiri pornind din centru către nord și sud. Orașul Interzis pornește de la principala poartă, din sud, și se sfârșește la cea din nord, străjuită de peretele artificial din cărbune – Coal Hill. O axis mundi, o axă a capitalei Chinei, dispunerea orașului este plină de simboluri.
Între ziduri, de deasupra cărora se zăresc frunțile trufașe ale zgârie-norilor Beijingului, este un vacarm deloc supărător. Printre fluierele și țiuitul stațiilor de emisie purtate de ghizi și clickurile camerelor foto avide de imagini senzaționale, în aer plutește un zumzet amestecat de voci transformate de emoții dintre cele mai diverse. Chinezii nu vorbesc toți aceeași limbă și, de aceea, există translatori și pentru ei. Dacă vreodată ai încerca să descrii sintagma „forfotă organizată”, acum este momentul. Un dute-vino continuu, mărșăluiri turistice către clădirile a căror intimitate o poți pătrunde doar din spatele gardurilor de lemn. Casele împăraților și întreaga structură dezvăluie atât ierarhia imperială, cât și pe cea divină în China pre-modernă.
Cele cinci secole de istorie a Chinei sunt adunate în cele 10.000 de camere mobilate care se află între zidurile Orașului Interzis. Construit în numai 14 ani, în perioada Dinastiei Ming, locul a fost, până în urmă cu un aproape un secol, reședința de iarnă a împăraților Chinei. Mărturie au rămas cele peste un milion de relicve istorice de o inestimabilă valoare.
Acum, Orașul Interzis este loc de pelerinaj pentru toți cei pentru care o vizită în Beijing fără a-și rezerva o zi în care să străbată aleile pavate este inadmisibilă. „Armonia” este cuvântul care se dorește a defini Orașul Interzis. „Supremă”, „prosperă”, „unificată”, „perpetuă” sau „menținută”, armonia este cea pe a cărei bază s-au construit nu doar orașul, ci întreaga societate chineză, cel puțin de de la Confucius până în prezent.
Punct-cheie ale Orașului Interzis, Piața Armoniei Supreme, cea dintâi din șirul de „armonii”, este prima în care pătrunzi și este străbătută de o apă peste care au fost clădite nu mai puțin de cinci poduri, simbol al celor cinci virtuți umane: înțelepciune, credință, dreptate, ordine și bunăvoință.
Urmează Poarta Armoniei Supreme și, în centrul Orașului Interzis, punct maxim de interes, dacă ținem cont de numărul de vizitatori care încearcă să surprindă în detalii locul, se află trei construcții aproape identice, din marmură – Sala Armoniei Perpetue, Sala Armoniei Supreme și Sala Armoniei Menținute. Înaintând către nord, spre ieșire, treci de Poarta Viitorului Norocos și de Poarta Marilor Înaintași pentru a pătrunde, prin Poarta Purității Cerești, către o altă curte interioară. Înainte de asta, însă, nu poți rata ceasul solar, pe care, dacă lumina nu te ajută sau ești ocupat cu portretele fotografice din cele mai bune unghiuri, îl poți rata.
Adevărul este că, după model japonez, chinezilor le place să se fotografieze. „Boala” se extinde repede și la tine, european care obișnuiai să râzi de grupurile zgomotoase de turiști asiatici care „”pozau toate prostiile” în țara ta. Înveți repede să faci slalom printre pâlcurile de chinezi care îți strică fiecare cadru pe care tu il crezi unic și inegalabil. N-o fac intenționat, dar sunt mulți și e aproape imposibil să ai un dram de intimitate într-o așa mare de oameni.
Tot de neînchipuit este să părăsești măreața construcție, din care numai 15 din cele 72 de hectare sunt construite, prin poarta din nord, fără să iei cu tine măcar un suvernir din cele câteva magazine de acest fel care se află în interior. Cu 10 yuani (aproximativ 5 lei) poți pleca acasă cu o agendă de buzunar învelită în faimoasa mătase chinezească. Pentru tot atâția bani îți poți lua magneți de frigider sau alte nimicuri simbolice, în timp ce, dacă plătești aproximativ 20 de yuani (10 lei), te poți îmbogăți cu una dintre variantele orbitor de kitsch ale unui dragon bătut în pietre de toate culorile, care îți zgârie retina într-un mod nefiresc de plăcut.
Trebuie să accepți asta, mai ales că, după trei zile în care pleopele tale se deschid și se închid pe contururi de lampioane roșii, mări de galben și verde, încetezi să-ți mai spui: „Chinezării!”. Doar ești în China.