Povestea tinerei „Phoenix” LUNETISTĂ din Ucraina, care a luptat într-un picior contra rușilor după ce a fost rănită de o mină: „Atunci când tragi…”
Lunetista ucraineancă Anastasia Savka, cunoscută sub numele de cod „Phoenix”, a povestit experiența sa brutală din război, vorbind despre „lovituri” precise de glonț, moartea constantă care plutește deasupra frontului și lupta murdară pentru fiecare strop de viață pe frontul din Ucraina.
Aflată în proces de recuperare la Spitalul Sf. Luca din Lvov, alături de alți soldați răniți, Anastasia, o lunetistă în brigada 118 a Forțelor Armate ucrainene, păstrează un spirit optimist.
„Sunt o mulțime de luptători răniți ca mine aici. Și mulți dintre noi suntem echipa de picior drept.”
Pe 28 noiembrie, în timp ce se afla într-o misiune în Zaporojie, tânăra a fost rănită grav de o mină inamică, pierzându-și piciorul stâng până la genunchi. În prezent, în timp ce se află în proces de reabilitare, lunetista spune că „visul ei” este să revină în rândurile Forțelor Armate Ucrainene cât mai curând posibil.
Anastasia spune că este motivată să se recupereze nu doar pentru ea, ci și pentru familia ei, inclusiv fiul ei în vârstă de 5 ani, Yarem, care o așteaptă acasă la Lvov.
Ea își amintește cu dragostea de vremurile anterioare războiului, când se implica activ în diferite activități și chiar și după naștere, revenise la antrenamente.
Decizia de a se alătura armatei a venit înainte ca Rusia să invadeze Ucraina. Deși a fost îndemnată să plece din țară împreună cu fiul ei, Anastasia a ales să rămână și să lupte. „Îmi place să fiu lunetistă, să țintesc. Dar trebuie să știi să folosești diferite arme în armată”, spune ea.
Anastasia își împărtășește sinceritatea și experiența dureroasă din război: „Nu am sentimente speciale pentru inamic. Atunci când tragi, gândește-te la cei apropiați. Este o matematică simplă și grea.”
Lupt pentru ca fiul meu să nu meargă pe front
Despre momentul tragic când a fost rănită, Anastasia povestește: „Nu știu cum am supraviețuit atunci. Dar a fost ultima noastră contraofensivă înainte să fiu rănită.” Ea exprimă temerea sa față de capturare, considerând-o mai rea decât rănirea.
Tânăra este hotărâtă să revină în armată după recuperare. Visul ei este să se întoarcă cât mai repede posibil și să își servească țara.
„Nu vreau ca fiul meu să meargă pe front. Lupt pentru a evita asta. El trebuie să asocieze Ucraina cu acasă și cu siguranță”, spune ea, exprimându-și durerea și determinarea pentru viitor.