„Suntem copii. Iubim viața. Vrem ca lumea să ne audă”. Cum se vede dezastrul din Alep pe Twitter, prin ochii unei fetițe de 7 ani

Când Bana al-Abed, în vârstă de șapte ani s-a trezit din somnul de după amiază, a întrebat-o pe mama ei dacă e deja dimineață. Lumina intra prin fereastră, dar nu era una naturală: cartierul lor tocmai fusese ținta unui atac al bombelor cu fosfor.

„Atunci când acele bombe lovesc, inimile noastre se cutremură mult înaintea clădirilor”, le-a spus jurnaliștilor de la The Guardian Fatemah, într-o convorbire pe Skype. Cuibărită lângă ea era chiar fetița, iar amândouă stăteau ghemuite la adăpostul camerei iluminate de explozii. Sunetul mitralierelor se putea auzi pe fundal.

În ultimii 10 ani, bombele au venit grămadă peste ruinele din partea de est a orașului Alep, în districtele asediate ale celui mai mare oraș sirian. Carnagiul provocat fără milă de avioanele de război ruse și siriene a a ajuns la un bilanț terifiant: sute de oameni au murit, mii au fost răniți, iar cele câteva spitale care încă mai funcționează au devenit supraaglomerate și, deseori, chiar aceste clădiri sunt bombardate pentru a fi împiedicate să funcționeze. Printre victime se găsesc și mulți copii, iar miercurea trecută Unicef a transmis că în violențele din ultima perioadă au fost uciși 100 de copii, de atunci numărul lor crescând destul de mult.

Până acum, Bana și mama ei au supraviețuit și au folosit social media pentru a le prezenta și celorlalți cum arată viața lor sub asediu. Pe contul lor de Twitter, @alabedbana, care are acum peste 4.000 de followeri, un număr foarte mare, ținând cont de faptul că au început să posteze pe 24 septembrie, cu un mesaj foarte simplu: „Am nevoie de pace”. Bana și Fatemah oferă fragmente din viața sub asediu și imagini din carnagiul care are loc în orașul lor, dar și înregistrări care o arată pe Bana cum desenează împreună cu prietenii ei sau cum învață limba engleză.

Postările sunt, deseori, scrise într-o engleză de bază, așa cum poate un copil de vârsta Banei să se exprime, iar cele semnate de mama sa sunt mai mult retorice. La un moment dat, cele două au transmis chiar live pe Twitter distrugerea unei clădiri din apropierea casei lor și eforturile de a-i salva pe civilii prinși sub dărâmături.

„Bana m-a întrebat de ce nu ne aude restul lumii. De ce nimeni nu ne ajută”, a spus Fatemah atunci când a fost întrebată de ce a ales să folosească Twitter-ul pentru a documenta dezastrul care se petrece în jurul ei.

Bana și fratele ei mai mic, în vârstă de cinci ani, nu mai merg la școală, mama ei a încercat să meargă la universitate, dar pe măsură ce situația s-a agravat, aceasta a hotărât să rămână acasă și să încerce să le predea măcar celor mici. A luat-o pe Bana cu ea la o școală din localitate, dar aceasta a fost bombardată anul trecut, iar instituțiile de învățământ care mai rămăsesră în picioare erau mult prea riscant de frecventat pentru că se aflau în mijlocul bombardamentelor. Atunci când a fost întrebată de ce nu poate merge la școală, Bana s-a ridicat în picioare, sprijinindu-se de mama ei: „Pentru că a fost distrusă”, a răspuns micuța.

Fatemah a decis, totuși, să rămână în Alep, gândindu-se că războiul ar putea dura un an sau doi, dar și pentru că orașul era întreaga ei lume. „Nu poți să renunți la propria ta piele. Aici au trăit părinții noștri, este țara noastră, casa noastră, aerul nostru”, a spus Fatemah.

Pentru Bana și Fatemah viața este foarte dificilă. Nu sunt mai sunt fructe și legume în piețe, o urmare a asediului continuu care durează deja de trei luni. În plus, este și foarte puțin combustibil care să țină generatoarele în funcțiune pentru menținerea electricității, așa că familia a montat panouri solare care să păstreze curentul electric.

Și Bana s-a schimbat mult, spune mama sa. În cea mai mare parte a existenței sale, fetița a cunoscut mai mult conflictele și războiul și a crescut dezvoltându-și o fire retrasă și tulburată: pentru ea, patru ore de somn pe noapte reprezintă un miracol în mijlocul acest bombardamente. Vrea să iasă afară, vrea să meargă la școală, dar poate face foarte puține activitiăți în afară de stat în casă și desenat sau să se joace cu cei mici din vecini.

Fetița de șapte ani s-a ridicat din nou în picioare: „Suntem copii. Iubim viața. Vrem ca lumea să ne audă”. Cât despre mama ei, aceasta spune că tot ce-și dorește pentru copiii ei este normalitatea, o viață în care să poată merge liniștiți pe stradă și la școală, să se joace cu prietenii lor ca să se poată simți cu adevărat ca niște copii din nou. Acesta este și motivul pentru care a decis să transmită pe Twitter un fel de „documentar” al vieții lor de zi cu zi.

„Aveam foarte multe speranțe, pentru noi și pentru copiii noștri. Vrem să-i protejăm. Noi ne-am trăit o parte din viață, dar cei mici nu au putut face asta”, a spus Fatemah. Războiul a eliminat tot ceea ce oamenii din Alep au numit viață, iar acum tot ce le rămâne este să se întrebe dacă vor reuși să supraviețuiască până a doua zi. Câteva momente mai târziu, sunetul unui avion care zbura pe deasupra casei s-a putut auzi clar pe fundal. „În câteva minute, probabil va ajunge deasupra cartierului”, a spus cu voce tare Fatemah  „Toți cred că cei asediați sunt teroriști, dar, după cum puteți vedea, suntem doar niște oameni normali. Suntem sirieni, suntem oamenii din Alep”, a încheiat femeia.