Țara care NU A EȘUAT, în pofida scepticismului Occidentului. CHINA, protagonista unui potențial RĂZBOI RECE
În perioada incertă care a urmat decesului lui Mao, cu mult înainte ca națiunea chineză să devină o forță industrială și ca Partidul Comunist să găsească o soluție pentru remodelarea lumii, un grup de studenți de la facultăți de economie s-au adunat într-o stațiune montană situată lângă Shanghai. Acolo, în pădurile de bambus din Moganshan, studenții aveau o întrebare presantă: Cum va putea China să ajungă din urmă Occidentul? Era în toamna anului 1984, iar, în cealaltă parte a lumii, Ronald Reagan promitea „dimineață din nou în America„.
Între timp, China tocmai își revenea după decenii de crize politice și economice. Se înregistraseră progrese în zonele rurale, dar peste trei sferturi din locuitori încă trăiau în sărăcie extremă. Statul stabilea unde lucra fiecare om, ce producea fiecare fabrică și care erau prețurile produselor. Studenții și cercetătorii care participau la Simpozionul academic al economiștilor tineri și de vârstă mijlocie voiau activarea forțelor economiei de piață, dar se temeau că putea fi distrusă economia sau birocrații și ideologii alarmiști care o controlau.
Noaptea târziu, au ajuns la un consens: fabricile trebuiau să atingă cotele stabilite de stat, dar puteau vinde tot produceau suplimentar la orice preț doreau. A fost o propunere inteligentă și radicală de evitare a economiei planificate și o provocare pentru un membru de partid care era în sală, dar nu avea noțiuni de economie. „În timp ce ei discutau problema, eu nu am spus absolut nimic. Mă gândeam: cum să facem acest lucru să funcționeze?”, își amintește Xu Jing”an, care acum are 76 de ani și este pensionar.
„Economia Chinei s-a dezvoltat atât de rapid și atât de mult timp, încât acum este ușor să uităm cât de improbabilă era transformarea ei într-o putere globală, cât de mult a fost improvizată ascensiunea și cât era rezultatul disperării. Propunerea cu care Xu Jing”an a plecat din stațiunea montană a fost adoptată rapid ca politică guvernamentală, fiind un pas esențial spre această transformare remarcabilă.
În prezent, China este pe primul loc în lume la numărul mare de proprietari de locuințe, la numărul utilizatorilor de Internet, al absolvenților de colegii și, după unele criterii, al miliardarilor. Sărăcia extremă a scăzut sub 1%. O națiune care era izolată și săracă a devenit cel mai important rival al Statelor Unite după destrămarea Uniunii Sovietice”, comentează editorialistul Philip Pan, într-un articol publicat în cotidianul The New York Times sub titlul „Țara care nu a eșuat / Occidentul era sigur că abordarea Chinei nu va funcționa. A trebuit doar să aștepte. Și încă așteaptă”.
Astăzi, China probabil ar fi de nerecunoscut pentru fondatorii comuniști ai națiunii, deși trecutul continuă să fie puternic, iar „turismul roșu” este o mare industrie. Statul nu mai decide unde muncește fiecare cetățean și ce produc fabricile, China este pe primul loc la numărul absolvenților de colegii și al utilizatorilor de Internet, iar Beijingul pregătește o misiune pe Lună. „Lumea a crezut că va schimba China, dar succesul Chinei a fost atât de spectaculos încât a schimbat lumea„, notează NYT.
„Asistăm la o competiție epocală. Președintele Chinei, Xi Jinping, aplică o agendă mai agresivă pe plan internațional, în timp ce intensifică modalitățile de control pe plan intern. Administrația Donald Trump a lansat un război comercial și se pregătește pentru ceea ce ar putea fi un nou Război Rece. Totuși, la Beijing, problema este mai puțin cum să ajungă din urmă Occidentul, ci mai degrabă cum să ajungă pe primul loc – mai ales în noua perioadă marcată de ostilitate americană.
Parcursul este familiar istoricilor – o putere în ascensiune care o contestă pe cea actuală, cu o complicație cunoscută: timp de câteva decenii, Statele Unite au încurajat și au contribuit la ascensiunea Chinei, colaborând cu liderii chinezi și cu poporul pentru construirea celui mai puternic parteneriat economic din lume, unul care a ridicat ambele națiuni. În tot acest timp, opt președinți americani au presupus ori au sperat că – până la urmă – China va ceda la ceea ce ei au considerat a fi regulile stabilite ale modernizării: prosperitatea ar urma să alimenteze revendicările populației pentru libertate politică, pentru a aduce China în rândul națiunilor democratice. Ori economia Chinei se va prăbuși din cauza autoritarismului și birocrației.
Dar nu s-a întâmplat niciunul dintre aceste lucruri. În schimb, liderii comuniști chinezi au sfidat așteptările în mai multe rânduri. Au adoptat capitalismul, deși continuă să se intituleze marxiști. Au folosit represiunea pentru a se menține la putere, dar fără a bloca antreprenoriatul și inovarea. Înconjurați de adversari și rivali, au evitat războiul, cu o singură excepție, deși au alimentat sentimentele naționaliste pe plan intern. Au condus timp de 40 de ani generând creștere economică în mod neîntrerupt, recurgând frecvent la politici diferite de cele teoretice, considerate eșecuri în manualele economice”, subliniază NYT.
În septembrie, China a marcat depășirea Uniunii Sovietice ca longevitate, iar ulterior a celebrat 69 de ani de guvernare comunistă. În plus, China tinde să devină o superputere economică. „Au existat tendințe de rezistență socială. Împăcarea reformiștilor cu cei care se opuneau a fost o artă”, explică Xu Jing”an.
Economiștii americani erau sceptici, subliniind că ar fi fost necesare politici specifice economiei de piață, în caz contrar existând riscul blocajului economic din cauza birocrației. „Dar China are un avantaj bizar în contracararea rezistenței la birocrație”, observă editorialistul NYT, explicând că Beijingul a început să trimită cadre de partid la studii în Statele Unite și în alte țări pentru a se întoarce cu abilități despre funcționarea modelului economic occidental. De asemenea, a fost îmbunătățit accesul la educație în China. Modelul economic chinez a fost reformat, deși la nivel politic schimbările au fost blocate, cu excepția introducerii unor limite din punctul de vedere al numărului de mandate.
Pe parcurs, elita de partid a acumulat bogăție, astfel că a început să accepte privatizările și tranziția de la economia planificată. În prezent, sectorul privat din China produce peste 60% din profitul economic al țării și angajează peste 80% din forța de muncă urbană. Beijingul a adoptat un tip de reprimare selectivă, blocând disidenții, fără însă a interveni asupra vieților private și acordând libertate suficientă pentru a menține creșterea economică.
„China nu este singura țară care a reușit să îmbine sistemul autoritarist cu nevoile economiei de piață. (…) Problema este dacă poate continua să aplice acest model, în contextul în care Statele Unite sunt mai degrabă un adversar, decât un partener. Războiul comercial abia a început. Și nu este doar război comercial. Nave și avioane militare americane contestă revendicările teritoriale chineze în zone maritime disputate cu frecvența cu care China suplimentează bugetul pentru apărare. Washingtonul se mobilizează pentru a contracara influența din ce în ce mai mare a Beijingului pe plan internațional, avertizând că extinderea infrastructurii la nivel global atrage efecte.
Totuși, cele două națiuni pot ajunge la o situație reciproc acceptabilă. Dar atât politicienii de stânga, cât și cei de dreapta din SUA au catalogat China drept campion al unei ordini globale alternative, un model bazat pe valori autocrate și pe subminarea concurenței corecte. Este un consens rar în Statele Unite, unde există disensiuni pe aproape toate celelalte subiecte, inclusiv asupra modului în care puterea a fost exercitată pe plan internațional în ultimele decenii și asupra modului în care va trebui exercitată de acum înainte”, subliniază editorialistul Philip Pan, observând că Partidul Comunist chinez poate dovedi că are puterea necesară pentru a menține ritmul creșterii economice chiar și în competiția cu Statele Unite.