A fugit de la orfelinat, a trăit pe străzi, a făcut două facultăți și are acum o mare dorință. „Dacă e ceva care mi-a schimbat viața, e că am ales să fiu liber”

„Dacă este ceva care să-mi fi schimbat cu adevărat viața, este faptul că am ales să fiu liber”, acesta este crezul lui Vișinel Balan. 

Ajuns la 28 de ani, tânărul nu-și amintește cum a fost despărțit de familia lui. Știe doar o poveste spusă de rude și cunoscuți. Știe c-a fost smuls din brațele mamei lui pe când avea doar două luni și dus la o maternitate. Alături de el, în acea zi, au fost luați de lângă părinți și ceilalți 12 frați mai mari. Motivul? Sărăcia. Destul de în vârstă și bolnavi, părinții lui Vișinel nu puteau avea grijă de copiii lor așa cum ar fi trebuit. Așa că statul i-a luat pe cei mici. 

„Am stat un an la maternitate, ulterior am fost transferat la creșa din Onești, iar la 3 ani la casa de copii preșcolari, la 8 ani la casa de copii școlari, apoi am fost la asistent maternal doi ani, apoi la centrul Rezidențial Pro Familia până la 26 de ani. Am plecat acum trei ani (…) Sărăcia a fost elementul forte care a determinat autoritățile să mă ia. Oricum, dacă n-aș fi fost luat, tata mi-a zis că m-ar fi dat la căldărari, ca să devin ceva, să am o meserie. Deci, la un moment dat, pasul s-ar fi făcut, pentru că sărăcia i-ar fi determinat pe părinți să ne dea…”, povestește tânărul. 

Până la 18 ani, tânărul nu a știut că are părinți, nu a știut că are frați. Familia îi este o necunoscută și în ziua de azi. Pe doi dintre frații săi i-a întâlnit din întâmplare la centrul unde stătea, cu ajutorul colegilor care s-au întrebat dacă între ei trei nu e cumva o legătură, având în vedere că îi chema pe toți Balan. Și-așa a fost, și-au dat seama că sunt frați. „Oricum era o relație foarte rece. Ok, cine sunt ăștia? Existau niște bariere. Era foarte dubios. Nu exista un confort pentru mine”, își amintește Vișinel. 

Barierele despre care vorbește tânărul sunt proprii sistemului instituționalizat de creștere a copilului. Orfelinatul, așa cum mărturisește chiar Vișinel, schimbă stuctura unui om. El și-a cunoscut și părinții, și frații. Cu toate astea, nu poate spune că are o familie. Ei nu sunt o familie. E foarte bun prieten cu frații lui, iar pe părinți i-a ajutat așa cum ar fi ajutat orice om în vârstă. Când a murit tatăl lui, a izbucnit în lacrimi. Nu-și explică de ce. 

„Suntem foarte buni prieteni. Asta este relația mea de familie. Cel puțin cu Virgil – fratele cu care locuiesc acum – sunt foarte bun prieten. Și cu ceilalți sunt, însă nu trăiesc… e foarte delicată relația asta de familie. Dacă nu o înțelegi și n-ai trăit-o, nu prea poți s-o explici. Uneori mi se întâmplă să nu simt nimic, dar nu înțeleg de ce. Alteori trăiesc sentimentul de milă. De exemplu, în cazul părinților mei, eu nu o să pot să îi văd vreodată ca niște părinți. Îi văd – pe mama, că tata a murit – ca pe niște oameni care au nevoie de suport. Și dacă eu am făcut ceva pentru ei am făcut-o nu pentru că sunt părinții mei, ci am făcut-o pentru că sunt oameni vulnerabili, care chiar au nevoie de îndrumarea noastră, de suportul nostru și le mulțumesc celor care i-au ajutat. N-o să reușesc vreodată să… deși la moartea tatălui am izbucnit dintr-odată în plâns, n-am să-mi explic de ce, pentru că eu nu mi-ai iubit niciodată tatăl. Eu nu știu ce e iubirea de mamă și de tată. Eu de obicei plângeam după prietenă, după iubită. Am plâns din dragoste, slavă Domnului. Adolescența mea a fost plină de lacrimi. Dar, în același timp, îmi este foarte greu să înțeleg iubirea și să înțeleg dragostea de familie. Dacă nu ai trăit într-o familie, ai un handicap foarte puternic. Nu ai cum să o iubești, fiindcă nu știi ce e aia. Motiv pentru care abia aștept să am primul copil care o să vină la anul”, spune cu zâmbetul pe buze.

Fuga din Centru și educația, cheile reușitei: „Cred că ceea ce mi-a schimbat viața a fost faptul că fugeam din centru, faptul că fugeam din casa de copii și voiam să trăiesc liber” 

Și totuși… există o decizie care i-a schimbat viața lui Vișinel Balan: fuga din orfelinat. Traiul pe străzi, în gară, sub locomotive sau reprizele de somn prinse prin vagoanele de tren l-au ajutat să descopere lumea de dincolo de ușile casei de copii. Strada a fost „familia” care l-a învățat pe Vișinel ce înseamnă viața și ce trebuie să facă pentru a-și depăși condiția. O condiție pe care nu el a ales-o. O condiție impusă de limitele sistemului de asistență socială și protecție a copilului.  

„Cred că ceea ce mi-a schimbat viața a fost faptul că fugeam din centru, faptul că fugeam din casa de copii și voiam să trăiesc liber. Voiam un alt stil de viață, chiar dacă cerșeam, chiar dacă spălam mașini, chiar dacă alegeam să dorm pe o linie ferată sau sub un tren sau într-o locomotivă sau într-o sală de așteptare. Ideea că eram liber mi se părea de zece ori mai mișto, că puteam să sar dintr-un copac în altul, că mergeam la furat de mere, pere și mai dădeam la Poliție câteo găleată numai să mă lase să stau pe străzi și să nu mă ducă înapoi în centru, mi se părea că asta era ceea ce-mi doream. În centru nu aveai ce să vezi, vedeai doar violență, conflicte și mult țipăt. Afară vedeai o junglă, unde vedeai și modele și lucruri pe care nu puteai să le urmezi. Dar, vedeai ceva. Vedeai o mișcare continuă care îți putea da posibilitatea ție ca tânăr copil să alegi. Până la urmă, ține de noi ce alegem. Mie, personal, mi s-a părut că strada mi-a oferit alternativa: mergi pe drumul ăsta sau pe ăsta. Tu decizi”, povestește Vișinel Balan. 

Amintirile negre au rămas în mintea lui. Nu a uitat nicio clipă zilele în care el și colegii lui din centru mergeau legați de mâini la masă sau erau dezbrăcați în pielea goală și plimbați prin toată clădirea drept pedeapsă. Apoi erau bătuți cu varga. 

„Acum eu sunt foarte fericit de copilăria pe care am avut-o (…) Copilăria a fost să existe. Acum, ce luăm noi bun din asta mi se pare mai interesant. Și, ceea ce m-a schimbat sau ceea ce m-a maturizat pe mine este faptul că fugeam din centru. Dacă este ceva care să-mi fi schimbat cu adevărat viața este faptul că am ales să fiu liber. Eu dacă aș fi rămas într-o casă de copii, cu siguranță astăzi eu nu eram aici”, spune el și rămâne puțin pe gânduri. 

La cei 28 de ani ai săi, Vișinel Balan a absolvit două facultăți, Drept și UNATC și două programe de master, în Asistență Socială și Științe Penale. Nu a avut o persoană care să-i fi fost model. Se-ntreabă și-acum la cine-ar fi putut găsi un exemplu dacă n-ar fi existat micile escapade din orfelinat. Nu găsește un răspuns. El a găsit inspirația tocmai în momentele de libertate în care a umblat pe străzi și a-nțeles că singura șansă de reușită în viață este educația. Și și-a urmat instinctele manifestate chiar în orfelinat, acolo unde încerca să-și apere colegii supuși abuzurilor cu orice ocazie. 

„Ce pot să spun este că a existat o voință (…) Educația pentru mine era, de fapt, motorul care să îmi argumenteze mie că singura șansă în viață este să îmi continui studiile ca să pot să reușesc. Faptul că am reușit să finalizez două facultăți, teatru și Drept, respectiv cele două mastere în asistență ocială și științe penale, voiam să fiu conectat permanent la ideea asta de a mă informa. Dreptul a fost motorul pentru că de mic eram justițiar, respectarea drepturilor copilului pentru mine era o prioritate numărul unu. Mă certam cu personalul care era agresiv. E adevărat, mi-o luam în același timp. Îmi asumam riscul să-mi iau câte una. Dar, mi se părea interesant să îi reprezinți pe oameni, mi se părea foarte mișto că exista sentimentul acela că dacă pentru mine nu putea să lupte nimeni, eu pot să fac asta, eu pot lupt pentru ei. Dacă eu n-am putut să fac asta pentru mine, acum eu pot să lupt pentru ei, să-i reprezint. Cred că dorința asta de a fi acolo sus și de a-i reprezenta pe copii, pe tineri, m-a determinat să îmi continui studiile, m-a determinat să fiu acel model pe care-l așteaptă orice copil. N-aș fi reușit dacă nu ar fi existat oameni care să investească resurse în mine”, poveștește tânărul. 

Experiența la mănăstire: „Fie că vorbim despre un copil din centru, fie că vorbim despre un copil dintr-o familie, fiecare copil are dreptul la o poveste”

Pe lângă sprijinul pe care l-a primit de la oamenii cu suflet bun, care-au avut încrede într-un tânăr dornic să depășească barierele impuse de un sistem prost gestionat, Vișinel Balan a mai avut de învățat dintr-o experiență. A ajuns s-o trăiască tot grație curajului de a fugi din centru.  

A ajuns în gara Salina, unde s-a intersectat cu un alt grup de tineri fugiți din centru. „Au devenit foarte agresivi și s-au întamplat lucruri foarte murdare la adresa mea”, își amintește tânărul. Mâhnit și fără nicio țintă precisă, Vișinel căuta un refugiu. Oamenii îi spuneau despre o mănăstire. O vedea în zare, dar nu înțelegea ce-i aceea o mănăstire. Avea să afle după un drum de aproape două ore prin pădure, când a fost întâmpinat de părintele care slujea la mănăstirea ascunsă-n inima pădurii. 

„Eu căutam un loc, un refugiu, și oamenii îmi tot explicau că este o mănăstire. Eu vedeam ceva, dar nu înțelegeam că nici nu știam ce e aia o mănăstire. Și totuși, după două ore și jumătate de mers prin pădure, ca un copil liber, zburdalnic, care nu respecta niciun trotuar, nu respectam firul drumului, îmi plăcea să tai și dacă puteam să ajung cât mai repede sus. Acolo l-am cunoscut pe părintele Epifanie. El mi-a adresat o primă întrebare: „Ai bilet?”. Cred că m-a simțit că sunt de la casa de copii și mă întreba dacă am bilet de voie. Eu eram „Da, da”, dar nu găseam niciun bilet. De fapt, nu aveam. De fapt, l-am mințit. După câteva luni el s-a prins că l-am mințit, când un coleg m-a pârât pentru că a văzut niște vânătăi pe spate. El a încercat, m-a spovedit, dar eu o țineam pe a mea. După aceea a fost o discuție interesantă și mi-a spus că nu e de condamnat faptul că am încercat să îl mint, faptul că am încercat să mă protejez. „Îți este frică de oameni și este justificat să îți fie frică de oameni, fiindcă oamenii te-au rănit”, mi-a spus”, spune Vișinel și fața i se înseninează. 

Își amintește cum se plimba cu părintele prin pădure, până la locul lui de rugăciune. Are și acum vie în minte imaginea bătrânului cu barba lungă și bogată, stând în genunchi într-un luminiș, rugându-se în timp ce razele soarelui îi scăldau chipul de neclintit. 

În drumul lor prin pădure, părintele-i arăta copilului ciupercile de pe marginea potecilor. Îi spunea că unele-s bune de mâncat, dar că altele te pot înnebuni. La început, Vișinel credea că toate astea-s doar invenții ale bătrânului care voia să-l scoată cumva din rutina zilnică și să-l introducă într-o poveste, într-un univers al copilăriei. 

„Ulterior, am aflat că există ciuperci care te înnebunesc. Dar mie mi se părea foarte mișto. Copiii au nevoie de povești”, spune tânărul care nu auzise nicio poveste până în acel moment. 

„El m-a introdus într-o poveste și astăzi cred la fel. Fie că vorbim despre un copil din centru, fie că vorbim despre un copil dintr-o familie, fiecare copil are dreptul la o poveste și trebuie să crească în sensul ăsta. Nu trebuie să fie conectat la răutățile umane, la lucrurile negative. E un film care îmi place cel mai mult „Viața e frumoasă”, unde se vorbește despre evrei și despre durerile pe care le-au suferi oamenii la Auschwitz și, totuși, e acel copil care trăiește povestea Holocaustului altfel. Și, până la urmă, despre asta e viața. Copiii trebuie să crească altfel, nu trebuie să fie ancorați la realitatea noastră. Au timp… Lasă-i… 15 ani, 18 ani… lasă-i în povestea lor (…) E foarte important modelul pe care îl transmiți și orice copil trebuie să fie liber, indiferent… Copilul se dezvoltă frumos dacă îi oferi un cadru de poveste și orice copil are nevoie de o poveste”, spune cu o voce tremurândă, în care poți simți cât de mult i-au lipsit lui aceste lucruri. 

„Pentru mine este foarte important să fiu primul reprezentat al copiilor instituționalizați, al copiilor din casele de copii, în Parlamentul României”

El este tânărul orfan care a reușit să-și creeze propria poveste. A reușit să scape cu bine dintr-un sistem cu multe probleme, care nu oferă nicio șansă copiilor. Copiii din orfelinate se pierd într-o lume atipică, într-o lume care nu duce nicăieri, în care violența este cuvântul de ordine și unde educația se face cu palma și cu tonul ridicat. 

Vișinel Balan are un vis, iar visul lui pare lesne de atins de vreme ce tânărul cunoaște atât de bine sistemul pe care vrea să-l revoluționeze. 

„Pentru mine este foarte important să fiu primul reprezentat al copiilor instituționalizați, al copiilor din casele de copii, în Parlamentul României. Cred că este foarte important, pentru prima dată în istoria României, să existe un reprezentant pe grupuri minoritare, pe grupuri vulnerabile. Eu mi-am luat ca misiune tinerii din centre. Trebuie să fii foarte ipocrit să spui că le poți rezolva pe toate. Eu nu sunt bun pe economie, nu sunt bun pe aritmetică, analiză și altele, dar cred că pe asistență socială și pe acest grup vulnerabil pot să fiu un expert. Acesta este motivul pentru care îi reprezint și lupt pentru ei, fie că vorbim de instanță, fie că vorbim de relația cu instituțiile publice. Acesta este motivul pentru care am pus bazele Consiliului Tinerilor Instituționalizați. Acești copii trebuie reprezentați. Ei trebuie să fie acolo”. Acesta este crezul lui Vișinel Balan. 

Dacă obține mandatul de deputat, tânărul are trei obiective clare: desființarea centrelor de plasament din România, adoptarea legii adopției în 30 de zile și protejarea familiei. 

„Se poate adopta un copil în 30 de zile. E adevărat, cu o măsură destul de dură pentru părinți, dar nu am ce face. Acei copii nu mai trebuie să stea în centre. Și-atunci, toți părinții care își abandonează copiii își asumă riscul că își vor pierde calitatea de părinte, adică vor fi decăzuți din drepturile părintești. Nu mi se pare normal să ai mii de oameni, mii de părinți, femei, oameni care într-adevăr vor să adopte și nu pot pentru că nu au semnat mama, tata și rudele până la gradul patru. Și blochezi un sistem”, spune tânărul pe a cărui față se citește înverșunarea. 

Regretul cel mai mare al lui este că acei copii care ajung la orfelinat și se lovesc de barierele impuse de un sistem prost gândit nu au șansa să se joace de-a mama si de-a tata. De ce? Pentru că jocul acesta este învățat de copii în sânul familiei. Ei nu au o familie. Ei se mai bat câteodată. De ce? Pentru că asta văd. Se văd pedepsiți și loviți și cred că așa e normal. 

Tânărul politician strânge încă semnături pentru a-și putea înregistra candidatura pentru un loc în Camera Deputaților pentru circumscripția București. Susținut de Platforma Acțiunea Civică a Tinerilor, a strâns deja 13.000 de semnături. Îi mai lipsesc 7.000 ca să poată ajunge acolo unde visul lui ar putea deveni realitate, de unde ar putea să schimbe, cu adevărat, lumea în care a trăit și-n care nu vrea să mai trăiască și generațiile următoare de orfani. 

Vișinel Balan se gândește și la situația în care se găsesc tot mai multe familii din România. Aceea de a trăi cu un venit insuficient în fiecare lună, în condițiile în care au de crescut și unul sau mai mulți copii, plătesc chirie și nu mai au niciun alt ajutor. 

„Dacă vrei să reușești ceva în viața asta și ca să nu mai ai atâția copii în țara asta care sunt în prag de abandon, trebuie să protejezi cu adevărat familia. Și în România, deși se vorbește mult despre familie, tocmai familia nu este respectată. Tocmai familia nu este susținută”, susține tânărul. 

De ce uităm să facem lucruri care par atât de normale? 

„Cred că avem o problemă, aceea de a nu ne mai iubi pe noi, de a uita de noi. Interesul superior este banul și ne dezumanizăm. Am călătorit în foarte multe țări și am văzut oameni și reci și calzi. M-am simțit bine în Portugalia. M-am simțit bine și în Olanda, unde oamenii sunt ceva mai reci, sau în Suedia. Cred că ce am apreciat sau ce am iubit cel mai mult peste tot pe unde am fost e că unii trăiesc într-un fel mai fain, se bucură altfel de ei. 

Eu îmi doresc foarte mult ca oamenii să conștientizeze că viața lor este foarte scurtă. Eu mi-aș dori să conștientizăm asta și să ne bucurăm mai mult de noi. Să nu mai fim atât de fixiști, de naționaliști în felul cel mai negativ posibil. Cred că trebuie să lupți pentru țara ta, cred că trebuie să lupți pentru valorile tale spirituale, pentru credința ta, dar nu face rău celuilalt. Noi suntem focusați să facem rău, să dăm în cap celuilalt, dar oare ne-am gândit vreo secundă să-l ajutăm pe celălalt? Nu. Cred că aici trebuie să lucrăm”, spune Vișinel. 

Și se gândește la el. Nu trece noapte în care să nu-i treacă prin minte amintirile din trecut. Nu trece noapte în care să nu se întrebe cu ce a evoluat el, cât a crescut, câte a reușit să facă până în prezent. Își amintește că ori de câte ori vedea pe cineva că lua bătaie își promitea că el nu va da o palmă nimănui cât va trăi. Și-i e frică să dea într-o persoană. Simte că oamenii trebuie să trăiască într-o armonie, să fie împliniți cu ei înșiși. Simte că asta le lipsește românilor. 

„Suntem foarte concentrați pe multă ură și asta pentru că ne lipsește speranța. Eu cred că, de exemplu, dacă simt că am ajuns la un nivel de împlinire e pentru că văd lucrurile puțin altfel. Eu nu pot să urăsc pe cineva. Mă mai cert, că sunt om, dar îmi trece repede. După cinci secunde e ca și cum n-am țipat. Cred că dacă am dărui mai mult, dacă ne-am iubi cu adevărat, am fi altfel și ca popor, ca nație”, încheie Vișinel Balan, tânărul care ne arată că orice este posibil, indiferent de piedicile care-apar în drum.