Alexandrina și Cătălin, supraviețuitori din Colectiv: „Mi-ar fi plăcut să pot spune: da, România se schimbă”

30 octombrie 2015. Fusese o zi minunată. Avea să continue în aceeași notă, în Colectiv, la concertul trupei Goodbye to Gravity. Sanda și Cătălin Scânteie se pregătiseră de mult timp pentru acea seară. O seară cu prietenii, o seară de distracție. Un concert la care-l convinseseră și pe băiatul lor să meargă. Se pregăteau să plece, iar tatăl i-a aruncat o întrebare copilului, mai mult de dragul conversației, convins că avea să meargă cu ei.

– Hai, Ștefane! Te-ai îmbrăcat? Vii?
– Nu mai vin, rămân la calculator.
– Ce fraier ești că nu vii, pierzi ceva mișto…

Un dialog scurt, care-avea să arate cum calculatorul, pe care părinții „îl înjură”, așa cum spune chiar Cătălin Scânteie, i-a salvat viața unui copil.

DECES DOLIU în cultura românească! Academicianul Sorin Dumitrescu s-a stins din viață: „A trăit asemenea unui vulcan puternic și viu”

13:47

EXTERNE Ciclonul CHIDO a lovit Mayotte, pe coasta Africii. Ce s-a întâmplat cu cei 9 români aflați pe insulă

13:30

L-au lăsat pe Ștefan acasă și-au plecat la Colectiv. Și-au găsit locul undeva în capătul opus ieșirii.  Când stâlpul a început să ardă nu s-au gândit vreo clipă că totul va lua întorsătura pe care a luat-o. Au așteptat să vină cineva și să rezolve situația. Până când…

„Au început să pice, să cadă picături de foc, plastic încins… Și viteza cu care s-a extins incendiul pe tavan a fost uimitoare. A fost preț de câteva secunde, traversând sala dintr-un colt în altul, deja tavanul era cuprins aproape în întregime”, se completează cei doi și-și amintesc fiecare pas făcut de-a lungul clubului, până la intrarea în container pe unde puteau să scape cu viață. Focul îi ajunsese deja. „Eram arși, începeau să curgă pe noi acele picături de plastic încins, cu foc…”, ridică din umeri Cătălin, resemnat.

Și-a apărat soția de flăcări cu geaca lui de piele. Au înaintat și au ajuns în container. Acolo au fost despărțiți în haosul creat.  „Toată lumea cred că s-a gândit că o să moară. Nu mă vedeam ieșită de acolo. Nu vie. La un moment dat, aerul era irespirabil (…) și atunci au fost momente, clipe până să se deschidă ușa, în care am spus „Gata! Mai mult de atât, nu pot!”… Și nu mă gândeam decât la soțul meu care nu mai era lângă mine, mă gândeam dacă mai trăiește sau nu, și dacă eu scap și ajung acasă, ce-i spun copilului?”, vocea îi scade în intensitate și ochii Sandei se umplu de lacrimi. 

„Ne-am gândit că ăsta e sfârșitul. Taică-meu murise în luna mai, anul trecut. Frate-miu în urmă cu vreo 16 ani. Am zis „Gata! Vin și eu, în curând, la voi!” și apoi m-am gândit ce face Ștefan. Ștefan, băiatul nostru. Nu trebuie să rămân aici, pentru Ștefan. Aceasta a fost, cred că, în câteva fracțiuni de secundă s-au întâmplat, gândurile astea. Și atunci am luptat să mă salvez”, își completează Cătălin soția și scoate la iveală un gând care le-a dat amândurora curajul și motivația să lupte pentru viața lor în acele momente ale deznădejdii și neputinței. Momentele dinainte ca cei de la intrare să-i tragă afară din container.

Ceea ce i-a salvat pe soții Scânteie a fost iubirea și îngrijorarea față de ceea ce avea să trăiască fiul lor, Ștefan, dacă părinții lui nu mai ieșeau vii de acolo.

„Ne-am gândit că ne-a ținut în viață copilul nostru. Dacă, pe moment, am vrut să abandonăm și-am spus că acolo e sfârșitul, ulterior, probabil într-o fracțiune de secundă, ne-am dat seama că trebuie să luptăm să ieșim. Să nu abandonăm. Am înțeles, ulterior, de la alții, sau ce s-a văzut pe camerele de luat vederi, că unii au abandonat, s-au lăsat pe o parte, s-au culcat și-au adormit. Au acceptat moartea, da. Adevărul e că în momentul în care am inhalat fumul acela, n-am simțit nimic rău. Simțeai că te duci, așa, ușor, ușor, că adormi. Probabil cei care au murit arși, au murit de arsuri interne, adică au inhalat și-au murit și n-au suferit, deși, în stânga mea ardea cineva, când m-am uitat în spate după Sanda, vedeam cum arde cineva…”, imaginile i se succed în minte și-l fac să ofteze pe Cătălin.

Apoi au urmat gesturi mici, decizii luate mai mult din instinct. Cătălin s-a lăsat pe vine când a auzit un îndemn venit din mulțime – „Toată lumea jos că e fum sus!” – și a reușit să respire aer „neviciat”. Chiar dacă peste el au trecut toți cei care încercau să câștige o luptă „care pe care” pentru viață, urmarea instinctive a acelui strigăt l-a ajutat pe Cătălin să iasă învingător din focul pe care l-au simțit ca și când trecea prin ei în momentul în care s-a deschis ușa containerului și s-a făcut acel schimb de gaze.

„Acea limbă de foc, de care toată lumea a povestit, am simțit-o din plin. A trecut prin mine așa, producându-mi și mai multe…”, vocea i se stinge și pe obrazul Sandei curge o lacrimă, „A fost un val de aer fierbinde, de fapt, care a trecut prin noi și simțeam cum îmi pârâie părul în cap. Îmi pocnea părul”.

„Era întinsă pe trotuar, vorbea despre mine. Ne-am văzut și apoi am căutat salvări”

În aerul rece de afară, Sanda și Cătălin nu mai simțeau durerile atât de tare și nu-și dădeau seama de gravitatea arsurilor. Gândul le-a zburat unuia la celălalt și, după ce au reușit să respire cât de cât normal, au început să se caute prin agitația creată în fața clubului.

„Am ieșit. Primul lucru, mi-am aruncat geaca arsă și borseta cu acte, nu mă mai interesa, și m-am dus s-o caut. Unde s-o caut? În 2-3 metri mă uitam cu ochiul, o căutam din priviri. Mă uitasem în spate, s-a spus că nu mai e nimeni viu. Am simțit, așa, un fior. Speram să nu fi fost acolo și atunci am luat-o ușor, ușor, spre ieșirea din curte, și cineva a venit să-mi spună „Vino! Am găsit-o! E bine!”. Era întinsă pe trotuar, vorbea de mine. Ne-am văzut și apoi am căutat salvări”, Cătălin oftează și-și stăpânește cu greu lacrimile.

Își amintește că i-a fost greu să se uite la mâinile arse. A văzut că îi atârnă ceva pe piele, dar a crezut că e plastic încins. Au vrut să plece cu mașina lor acasă, dar nu găseau un șofer care să poată mânui volanul. Niciunul dintre ei nu a crezut că situația este atât de gravă, până în momentul în care au urcat în salvare și, până la spital, au căzut pradă durerilor insuportabile și au fost băgați rând pe rând în sala de operații.

„Am ținut să fim în aceeași salvare”, spun Sanda și Cătălin într-un suflet.  „Salvarile erau foarte puține. Noi ne-am dat seama că nu suntem atât de grav și că sunt mulți mai grav decât noi. Vedeam pe stradă, pe trotuar, cum erau oameni resuscitați și prin prisma meseriei mele, regretul cel mai mare l-aveam că mâinile nu mă mai puteau ajuta să pot face ce am învățat atâția ani. Să salvez”, continuă Sanda, dând glas unuia dintre regretele născute în acea seară de octombrie. Asistentă medicală de meserie, s-a văzut în situația de a nu putea să ajute pentru că mâinile-i erau distruse.

„Fiecare zi era un chin. Zi după zi. De multe ori aș fi preferat să mor decât să mă mai trezesc”

Au ajuns la spitalul Bagdasar. Puteau fi transferați în străinătate, însă au fost printre cei mulțumiți de tratamentul primit în țară. Au plecat doar pentru recuperare, la masaje și kinetoterapie. Alexandrina lucrase ca asistentă medicală la spitalul Bagdasar și îi cunoștea pe mare parte dintre medici și asistenți: „Știam spitalul, știam condițiile pe care acesta le oferă și știam că sunt pe cele mai bune mâini pe care le pot eu găsi în țara noastră”.

Dacă operațiile au decurs bine pentru soții Scânteie, lucrurile nu au mers la fel de bine în perioada următoare. Au fost zile în care și-au dorit să fi murit în Colectiv, zile în care durerile erau atât de mari încât Sanda se trezea dimineața și îi cerea socoteală lui Dumnezeu pentru că i-a mai dat încă o zi. „Aveam dimineți când mă trezeam și mă certam cu divinitatea că mi-a mai oferit încă o zi”, își stăpânește cu greu lacrimile.

Cătălin își amintește că, odată ce anestezia își pierdea efectul, apăreau durerile. Exista un gel cu care trebuia să distrugă țesutul mort, însă… „Acela, practic, mânca din țesutul mort, dar și din cel viu, și erau niște dureri înfiorătoare, care nu treceau cu nimic. Era, practic…. parcă te cufunda din nou cineva într-o baie de foc. Erau niște dureri cumplite. Fiecare zi era un chin. Zi după zi. Veneau zile grele, cu dureri foarte mari, cu perioade de recuperare foarte grele, și, da, de multe ori aș fi preferat să mor decât să mă mai trezesc”, explică bărbatul și ridică din umeri.

Soții Scânteie n-au spus niciodată că sunt norocoși că trăiesc. După cum spun ei, aceasta ar fi o lipsă de respect față de părinții cărora le-au murit copiii în Colectiv. Ei au fost mulțumiți că trăiesc gândindu-se la copilul lor care-i aștepta acasă. 

Sanda și Cătălin își amintesc că după două săptămâni petrecute pe patul de spital s-au hotărât să-l primească pe Ștefan să-i vadă. Nu ar fi vrut ca el să rămână cu imaginea lor bandajați, plini de răni și de sânge, însă el intra în contact cu toate informațiile făcute publice despre răniții din acea seară, afla despre decesele care se-nmulțeau de la o zi la alta și-și putea imagina cu totul alte lucruri. Și l-au lăsat să intre…

„L-am chemat la spital să vadă că nu ne zbatem între viață și moarte, suntem stabilizați. A venit, s-a uitat la noi, n-a scos un cuvânt, era mut, un pic speriat. Nu îi venea să creadă că mama și tatăl lui arată cum arată. A plecat, a plâns, l-am rechemat la o săptămână. Era mult mai bine și i-am promis ceva de Crăciun, și atunci a zâmbit și a plecat mult mai bine. Apoi, în acel moment m-am externat la patru săptămâni să ajung acasă la copil. Soția mea a mai stat o săptămână. Ni s-a și spus: „Vindecarea vine de aici. În momentul în care ajungi acasă te simți mult mai bine.” Într-adevăr, au dispărut multe din dureri când ajungi în mediul tău, acasă”, povestește Cătălin, în timp ce, lângă el, Sanda plânge, amintindu-și cuvintele lui Ștefan: „Lasă mami, lasă tati, bine că trăiți!”.

Se spune „Uită și treci”. Nu ai cum să uiți, nu ai cum să treci

Dragostea pentru muzica rock i-a dus pe soții Scânteie în Colectiv. Cătălin a fost basist în formația Hatemode și se pregătea de concerte alături de colegii lui de trupă. La cel din noiembrie n-a putut ajunge. A încercat să revină în luna mai, însă ma dus cu greu la capăt acel concert. „Le-am spus colegilor că mă retrag (…) Nu știu când voi reveni, dacă voi reveni, dar de cântat o voi mai face, indiferent că e cu Hatemode sau cu altcineva”, în tonul lui se simte iubirea pentru muzică și regretul că incendiul i-a luat șansa de a-și lua un medicament care probabil l-ar fi ajutat foarte mult din punct de vedere psihic: cariera muzicală.

Rock-ul i-a unit pe toți cei care-au fost prinși de flăcările din Colectiv. Soții Scânteie erau prieteni cu mulți dintre cei care au murit în acea seară sau în zilele următoare, fie din cauza arsurilor, fie din pricina aerului toxic inhalat. Au avut relații strânse cu cei patru membrii ai Goodbye to Gravity care și-au pierdut viața, dar și cu Adrian Rugină sau Alex Pascu.

„Am avut foarte mulți prieteni acolo. Din păcate, unii au murit. N-aș vrea să amintesc, să nominalizez, să omit pe cineva și apoi să se supere. E dureros. Adineauri am dat mâna, ne-am pupat, am ciocnit un pahar de bere, am băut o cafea… și la 10 minute aceștia nu mai erau”, în vocea lui Cătălin se simte tristețea. Tristețe cu care vorbește și despre veștile proaste pe care le primeau cu fiecare zi care trecea, în care ei zăceau pe patul de spital, iar prietenii le mureau, rând pe rând.

„Pe Adrian Rugină îl știam cred că de vreo 12-13 ani. Ne întâlneam foarte des la concerte. Cu Pascu am avut niște relații foarte mișto. Înainte, noi fiind basiști, eram cam pe aceeași lungime de undă. Mai schimbam, împrumutam, cumpăram unul de la altul diverse scule pentru bass. Când am aflat că a murit, eu nici acum… Sincer, nici acum nu realizez că Pascu, Rugină, Simion au murit. Tot aștept să mă trezească cineva”, spune el, iar Sanda privește se uită în sus, spre cer, rugându-se, parcă, pentru cei plecați dintre noi și pentru ștergerea durerii sufletești care nu pare a avea vindecare.

„Durerea sufletească nu știu dacă o să treacă vreodată, nu știu dacă pentru ea există leac. Urmele fizice rămân, morții rămân și acestea sunt factorii care ne vor ține durerea sufletească vie până în ultima zi a vieții noastre. Se spune „Uită și treci”. Nu ai cum să uiți, nu ai cum să treci, de câte ori te uiți la mâini, de câte ori te uiți în oglindă, îți dai seama că ești o relicvă a ceea ce s-a întâmplat atunci și sufletul nostru nu cred că va fi vindecat niciodată”, continuă ea cu ochii plini de lacrimi.

Mi-ar fi plăcut să pot spune „Da, România se schimbă și viitorul copilului meu este altul decât cel pe care îl anticipez acum”

Cine-i de vină? Poate fi cineva învinovățit? Soții Scânteie nu văd vinovații în niște persoane. De vină sunt ignoranța venită din ambele tabere, atât a celor care ne conduc, cât și a noastră, a celor care acceptăm ceea ce primim din partea lor. 

„A fost un ansamblu de nefericiri, de evenimente care au dus la, incredibil… dar acestea s-au, au coroborat și-au dus la această tragedie. Un mic incident a reușit să ia o așa amploare. Ar fi trebuit să rămână doar la nivelul unui incident nefericit. Dacă cei care aveau în putere să facă ceva ar fi făcut, ar fi rămas la nivelul unui incident nefericit”, explică Sanda. Și totuși…

Colectiv i-a lăsat în imposibilitatea de a se întoarce la serviciu până în prezent. A trecut aproape un an, timp în care au avut concediu medical atât cât le-a permis legea. Alternativa era pensionarea pe caz de boală, care însemna încheierea definitivă a contractului de muncă. Cum depensionarea, în cazul în care vreunul dintre ei dorea să se reangajeze, este un proces îndelungat, soții Scânteie au decis să nu facă acest pas. Sprijinul financiar l-au găsit la fundațiile care le-au asigurat tratamentul și prin intermediul diverselor relații private pe care le-au avut.

Experiența Colectiv i-a făcut să regrete că nu au plecat din România atunci când le-a trecut prin minte acest gând. Sanda și Cătălin au sperat cu fiecare schimbare de Guvern că lucrurile vor merge mai bine…

„Am sperat. Probabil că și social trebuie să se schimbe mentalitatea noastră, nu numai să cerem să se schimbe eu știu ce sistem. Nu, noi, ca și membri ai societății românești, noi ca și consumatori, noi ca și clienți sau pacienți trebuie să știm să ne cerem drepturile. Aici cred că a fost principala noastră problemă, a faptului că de 20 și de ani de la revoluție, înglodați în viața de zi cu zi, am uitat să ne mai cerem drepturile”, spune Sanda.

Decizia lor? Să plece din țară imediat ce vor putea din punct de vedere fizic și medical, cu un regret pe care femeia îl silabisește cu un glas stins: „Mi-ar fi plăcut să pot spune că da, România se schimbă și viitorul copilului meu este altul decât cel pe care îl anticipez acum”.

Drumul până la plecarea din țară e încă lung. Șoții Scânteie își caracterizează singuri viața pe care o trăiesc acum. E ca-n vorba românească: „Trei pași înainte, doi pași înapoi”. În zonele arse pielea nu s-a format 100%, astfel că orice mică zgârietură înseamnă sânge. Obiectele scăpate din mână sunt o obișnuință, iar trecerea de la frig la cald și invers, este un chin. Cicatricile lucrează pe țesut, se extind chiar și pe țesutul sănătos, și vor rămâne active pentru un an și jumătate – doi ani.

Cătălin și Sanda luptă în fiecare zi, de un an de zile. Lupta lor va fi, cel mai probabil, una fără sfârșit sau, cel puțin, nu va avea sfârșitul dorit:

„Un pic de căldură, pentru noi, înseamnă arsură. Un pic de frig, pentru noi, înseamnă îngheț, pentru că nu mai avem termo-reglare. Suntem, cumva, ca un glob de sticlă, nu? Un ou de sticlă pe care trebuie să-l manevrezi ușor. Deci noi încercăm să trecem peste asta și să revenim la viața de dinainte. Nu vom reuși niciodată să fim ca înainte, asta e cât se poate de clar. Luptăm în continuare…”