Ana Blandiana, o privire critică asupra CENTENARULUI

Urmăriți integral interviul realizat de Vartan Arachelian cu Ana Blandiana:

Redăm aici transcrierea interviului cu Ana Blandiana:

V.A.: E foarte interesant că, tot în acest an, se împlinesc 25 de ani de când ființează la Sighetul Marmației un muzeu al rezistenței anticomuniste, făcut de Fundația „Memorialul Sighet”. V-ați întors recent de la Cluj, unde ați expus câteva din ideile despre Centenar, despre care spuneați că este un prilej foarte nimerit de a arunca o privire critică asupra istoriei noastre.

A.B.: Da. Cred. De a ne privi pe noi înșine. Cum am devenit ceea ce am devenit și de unde am plecat. A fost deschiderea unei conferințe internaționale pe care Universitatea din Cluj, împreună cu Memorialul de la Sighet și cu Fundația Academia Civică (administratoarea memorialului) au organizat-o. Această conferință s-a deschis cu o altă conferință inaugurală, ținută de mine, cu aceeași argumentație și aceleași idei pe care le-am expus în mai, când am fost făcută Doctor Honoris Causa la Alba Iulia. A fost un prilej foarte bun și emoționant pentru mine de a vorbi – chiar în epicentrul Centenarului – despre Centenar ca despre un prilej de exorcizare.

Cred că Centenarul nu trebuie să fie o sărbătoare cu mici și cu tarafuri populare. Cred că este un prilej de a înțelege, în primul rând, ce s-a întâmplat în 1918, pentru că e clar că incultura istorică face revagii. Sunt convinsă că, dacă s-ar face un sondaj pe stradă și oamenii ar fi întrebați să spună cinci dintre făuritorii Unirii, un procent – două ar ști să spună Iuliu Maniu, probabil. Când, de fapt, este o întreagă generație de mari personalități care au realizat-o.

Ideea conferinței mele – ideea constructivă, pentru că altfel, ea este extrem de critică față de locul în care am ajuns, față de diferența de nivel dintre locul de unde am plecat și locul unde am ajuns, este aceea că acești oameni care au făcut Unirea și care, după 1918-1921, au devenit miniștri, prim-miniștri, parlamentari ai României pe care au creat-o, au fost în acea clipă niște simpli particulari. Care au avut curajul și eroismul de alua pe cont propriu istoria țării pe care o visau și care nu exista încă. Erau niște tineri care se întorceau de pe front sau din marile universități europene, care au venit acasă în grabă și care s-au implicat într-un mod, după părerea mea, miraculos în această construcție pe care au și reușit-o.

V.A.: Cea mai pilduitoare figură era Iuliu Maniu ceea ce era el în 1917-1918 la Viena, nu? E ceva de legendă povestea lui.

A.B.: Chiar este o întâmplare legendară. Deci, se afla ca mii de ardeleni pe frontul italian, înrolați în armata austro- ungară în momentul în care Imperiul Austro-Ungar a dispărut, a explodat. Ei bine,și acest locotenent a avut, cum să spun, în primul rând, ideea pentru că mi se pare extraordinar să-i dea cuiva prin cap așa ceva. Să strângă românii care erau în uniforme austro-ungare, să-i încoloneze, să pornească cu ei spre țară din Tirol și în momentul în care au ajuns la Viena, unde era sfârșitul lumii, totul explodase.

V.A.: Povestea lui mi-a spus-o prima oară domnul Corneliu Coposu. dar există o carte a lui Rusu Șirianu care vorbește pe larg. Felul în care a intrat el (n.r. Iuliu Maniu) la ministrul de Război al Austro-Ungariei, cum s-a prezentat, cum a cerut să facă el ordine cu batalionul de soldați români în Viena.

A.B.: Vă dați seama ce idee orgolioasă și ce mândrie să facă ordine, și-au făcut-o, în orașul care de atâtea secole era locul în care se hotăra totul pentru români, fără să fie întrebați. În orice caz, toată această întâmplare, care normal ar trebui să existe în cărțile de școală de la clasa I a, adică să crești cu mândria asta și pe care, evident, nu o știu decât câțiva șoareci de bibliotecă ca noi, nu? După care ei au plecat în Transilvania, iar Iuliu Maniu,care condusese în calitate de locotenent această mică armată, a devenit liderul necondiționat.

V.A.: Și mai există o poveste foarte interesantă de care nimeni nu vorbește astăzi. Mă rog, întâmplarea a făcut că acum vreo 40 de ani am scris vreo două volume despre Primul Război Mondial al românilor:„Toamna pătimirii noastre”și„Duminică, după infern”, e o poveste foarte interesantă că după terminarea războiului a fost o grevă a Administrației Publice din Transilvania, toți funcționarii de acolo, și majoritatea erau de o altă etnie decât cea română, au părăsit birourile și, deci, administrația transilvăneană era blocată și atunci a fost făcut un apel către funcționari români din restul țării ca să meargă acolo și să ocupe posturile. Așa a fost o bună perioadă de timp până când s-a format o nouă funcționărime locală. Foarte interesant, se vede că era o generație foarte solidară și care răspundea imediat la nevoile sociale ale țării.

A.B.: Răspundea personal. Asta mi se pare extraordinar. Cum să spun? În momentul în care un tânăr de azi iese în Piața Victoriei la o manifestație #Rezist, el face practic același lucru pe care îl făceau acei oameni. Adică ia pe cont propriu istoria țării lui.

V.A.: Același lucru s-a întâmplat și la începutul anilor 90, imediat după Revoluție, când au ieșit oamenii și alianța civică, a cărei președinte ați fost mult timp. Totuși, să ne întoarcem la figurile emblematice ale acestei Uniri.

A.B.: Există multe personalități cu povești care ar trebui știute ca niște legende. Ion Nistor era profesor la Universitatea din Cernăuți, o mare universitate europeană. Cred că fusese un mare succes că ajunsese profesor acolo, ceea ce nu l-a împiedicat să organizeze Comitetul Unirii, să scrie textul de Unire cu țara și să lase totul baltă și să intre în istoria care nu exista, încă, a țării lui. Lengendarul personaj, în multe sensuri, Ilie Lazăr care ajunsese solist a operei din Viena ce avea o voce extraordinară. Pe parcursul întregii sale cariere politice a rămas legendar pentru vocea pe care o avea. Mă rog, era și foarte frumos. Și a părăsit opera din Viena, care era o încununare absolută a unei cariere, și s-a întors, și s-a înrolat și a condus mulțimile la Alba Iulia. Asta mi se pare a fi primul lucru extraordinar.

Într-un fel ăsta e miracolul, dacă stăm să vorbim în termenii lui Gheorghe Brătianu, care scrisese acea carte minunată:„Oenigmă și un miracol, poporul român”. În acești termeni, enimgma suntem noi. Cum se face că noi, cărora Dumnezeu ne-a dat un prilej asemănător. Anul 1989 a fost tot așa o tabula rasa și un început de istorie în toată Europa, cum a fost și după Războiul Mondial, în care cruda lumină dintre viață și moarte șterse totul și totul trebuia luat de la început. Ei bine, noi n-am reușit. De ce n- am reușit? Asta e întrebarea.

V.A.: Vom discuta și despre asta pentru că dumneavostră îl citați pe Toynbee în care spune că „politica este prezentul istoriei”. Întâmplarea face că la închisoarea de la Sighet a fost mai toată generația care a condus Unirea de la Alba-Iulia.

A.B.: Vreau să vă spun că am ajuns aproape să fiu intimidată de faptul că de oriunde pornesc, ajung la represiunea comunistă, dar nu am încotro. Adică, este clar faptul că toți, nu există nici o excepție, făuritorii Unirii, și e o listă de 20-25 de personalități, au sfârșit în închisorile comuniste. Unii murind, alții ca Ilie Lazăr, tocmai pentru că era o personalitate ieșită din comun, a reușit să supraviețuiască. Cei care creaseră țara, cei cărora țara trebuia să le fie recunoscătoare peste limită, au sfârșit în închisoare. Peste asta nu se poate trece, adică momentul anilor 50, când au fost duși la Sighet toți demnitarii României interbelice este coloana vertebrală a acestui centenar, iar noi, cei care suntem după acest moment, avem ca singură șansă să ne hotărâm și să alegem pe cine vrem să continuăm.

Vrem să continuăm ceea ce s-a întâmplat înainte de acest moment sau vrem să continuăm ce s-a întâmplat atunci? Pentru asta trebuie să recunoaștem că suntem atât urmașii făuritorilor Unirii, cât și urmașii celor care i-au ținut în închisoare. Deci, să ne asumăm totul. Nu putem să ne prefacem că nu noi am fost aceștia. Noi, noi românii. Nu eu personal, nu dumneavopstră personal, dar ca popor răspundem pentru tot și numai în măsura în care cunoaștem despre ce e vorba. Întreabă-i pe copii și nu vor ști nimic pentru că istoria este o singură oră pe săptămână, în care se face inclusiv istoria Europei și există poza lui Che Guevara, nu poza lui Avram Iancu sau a lui Maniu. Vreau să zic că este un talmeș balmeș din care nu se mai înțelege nimic. Nu se creează sentimentul unei răspunderi față de țara ta.

V.A.: Și ignoranța asta nu e numai la nivelul școlii și a elevilor sua a celor care trec prin școala românească, dar am văzut în ultimul timp două seriale internaționale despre Primul Război Mondial și vreau să vă spun că istoria românească nu e prezentă deloc. Măcar un episod, măcar să fie pomenit frontul din România. Acest front din România a fost plasat undeva în frontul rusesc. Aici, probabil, este și vina istoricilor noștri contemporani care nu au reușit să se impună.

A.B.: Și cineaștilor. Dacă am invidie față de cineva, dacă invidiez un popor, ăștia sunt polonezii. L-au avut nu numai pe Papa Ioan Paul al II- lea, care cu siguranță este cea mai mare personalitate a secolului XX. L-au avut pe Andrzej Wajda, un cineast de geniu care nu a făcut filme suprarealiste sau psihologice, ci a realizat filme despre istoria Poloniei din secolul XXVIII până la Masacrul de la Katyn, secvență cu secvență, realizând niște capodopedere și făcând cunoscută Polonia la nivel de artă înaltă.

V.A.: Inclusiv a făcut un film biografic despre cel care a condus sindicatul „Solidaritatea”.

A.B.: Părerea mea este că toți suntem vinovați. Nu numai istoricii. Dacă televiziunile românești ar fi studiat aceste momente ale istoriei noastre, ele ar fi fost preluate.

V.A.: Televiziunea publică are un departament de producție cinematografică. Ar fi trebuit să aibă propriile produse pentru acest sau colaborări cu televiziunile care au făcut serialele mari.

A.B.: Și în care să nu uite care sunt interesele țării lor, nu? Televiziunea publică, slavă Domnului, nu duce lipsă de frazeologie patriotardă. Nu realizează cu adevărat nimic patriotic care să folosească țării.

V.A.: Cum a fost la Cluj?

A.B.: A fost impresionant. O sală arhiplină, mai ales cu tineri, ceea ce de fiecare dată îmi dă sentimentul că nu vorbesc degeaba. Speranța mea este ca lor să le intre în cap.

V.A.: Acum doi ani când ați primit titlul de Dr. Honoris Causa la Cluj. Tot acolo v-ați cunoscut soțul, pe Romulus Rusan. Trebuie să-l amintim neaparat pe cel cu care ați făcut muzeul de la Sighet.

A.B.: El a fost adevăratul conducător al memorialului, el a fost cel care și-a schimbat profesia, s-a recalificat ca istoric și a condus centrul de studii. Deci, eu am fost imaginea de marcă și șeful de relații publice. M-am zbătut să fac rost de bani, eu am ținut conferințe peste tot în străinătate, vorbind despre memorial. Am reușit să-i conving pe cei de la Strasbourg să ne sprijine, dar opera propriu-zisă a făcut-o Romulus împreună cu Ioana Boca, cu Virginia Ion și cu toți ceilalți.